FC fără M

Săptămânalul „Fotbal” din 17 august 1990 conţine într-un chenar pe prima pagina un fel de chemare la luptă, adresată „iubitorilor fotbalului din Braşov”.

După abolirea vechiului regim comunist în decembrie 1989, sezonul competiţional 1990/91 urma să fie primul jucat în „libertate”. Toate cele optişpe echipe plecau la drum cu mari speranţe dar şi cu temeri şi îndoieli. Speranţele constau în faptul că Steaua şi Dinamo nu mai aveau un spate care să le susţină racolarea celor mai buni jucători, schilodind astfel aspiraţiile altor cluburi (aveau, însă, palmares, iar ăsta avea să conteze şi mai mult decât un ordin), în vreme ce temerile izvorau din noutatea adusă de capitalism. Cum îşi for finanţa aceste cluburi activitatea? – cu ce bani for plăti salariile jucătorilor şi anagajaţilor, întreţinerea stadionului, bunul mers al juniorilor etc. – din moment ce vechiul sistem, al echipei întreţinute de diverse instituţii (industriale, universitare, militare) era deja defunct.

Prin adresa nr. 532/102, din 31 iulie 1990 a conducerii Întreprinderii de Autocamioane, FCM-ul braşovean s-a trezit cu un uppercut ce i-a zburat „M”-ul în inexistenţă, rămânând doar un FC mirat şi întrebător. Directorul general al uzinei, inginerul Ştefan Munteanu, şi directorul economic Dionisie Hodîrnău, informau conducerea FCM Braşov că „începând cu 1 august a.c., jucătorii şi personalul operativ din club vor fi eliminaţi de pe statele de plată”. Mai simplu spus – uzina nu va mai plăti salariile jucătorilor şi staff-ului clubului de fotbal, întrerupând 51 de ani de susţinere financiară.

Desigur, ne putem întreba cum de i-a fost imposibil unui club ca FC Braşov, care purta jobenul respectabilului Steagul Roşu, să se reorienteze rapid spre autofinanţare? Câţiva sponsori locali, dornici să-şi facă un nume prin echipa locală, nişte tribune pline de spectatori plătitori de bilet sau abonaţi şi deja aveai bazele, iar de aici lucrurile nu puteau decât să evolueze. Vă sună cunoscut scenariul?

În articolaşul din ziar se face apel la autorităţile locale ca să intervină, să facă ceva ca echipa să aibă bani în încontinuare. Asta am considerat-o mereu eroarea supremă a fotbalului românesc, a societăţii româneşti în general – cerşitul disperat după finanţe, chiar dacă clubul sportiv nu poate justifica de ce sponsorizarea aceea din bani publici ar fi necesară pentru a întreţine mediocritatea. O echipa care nu interesează decât pe o mică parte a cetăţenilor oraşului are trebuie să-şi mai taie din ambiţii, să-i adune pe acei cetăţeni în jurul ei şi astfel să înceapă, de jos, un proces de dezvoltarea organică a clubului.

Vechile şi noile cerşeli după infuzii de capital şi susţinere sunt doar nişte respiraţii gură la gură care mai câştigă echipei nişte minute în plus, nimic mai mult.

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile despre tine sau dă clic pe un icon pentru autentificare:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s