FC Brașov – Top 5 bătălii pentru salvare

E din nou acea perioadă a anului – primăvara! Și ştim prea bine ce înseamnă asta – ne batem să scăpăm de retrogradare! C-aşa-i la noi, la Braşov. Am dus de-a lungul istoriei mai multe lupte pentru supravieţuire decât pentru lauri. Vechea meteahnă a băiatului sărac care, odată ajuns în înalta societate, se zbate să răzbească. Unele bătălii s-au purtat și pe teren, și în afara lui, au fost dramatice de la un capăt al sezonului la celălalt, altele au invocat divinitatea și divinitatea… a răspuns. Iată selecția noastră:

5. 1982/83 – „Show me the money!”

Steagul, FCM 1982-1983
Când preşedinte de club ţi-e Dumitru Dragomir (rândul din mijloc, primul din stânga), te poţi aştepta la o vacanţă a cuvântului „simplu”.

Blaturile! Am citit câteva cărţi despre istoria unor cluburi şi în nici una nu s-a prezentat întregul mecanism al aranjării unui meci. „Indulgenţi”, „îngăduitori”, „şi-au permis”, astea-s şabloanele folosite pentru a-i scuza şi explica pe părtaşi. Nu zic, e condamnabil, pentru că oricum e așezată combinația, cineva va avea mai mult de suferit. De data asta, a fost rândul nostru.

Despre retrogradarea din 1983, în cel de-al treilea sezon de la revenirea în elită, se spune că a fost una comandată politic. Dosarul „Banii negrii din fotbal” era departe de a fi clasat, iar condamnarea antrenorului Nicolae Proca la finalul sezonului 1980/81 nu era suficientă, trebuia să mai cadă câteva capete. Partidul Comunist Român (care fusese sfidat de condiţiile impuse de Proca pentru a prelua Naţionala) le dă „stegarilor” de ales: retrogradează în favoarea Jiului Petroşani şi totul se dă uitării, ori se salvează în dauna Jiului şi cei aflaţi sub anchetă vor intra la închisoare. Aparent, galben-negrii au fost de acord cu prima ofertă, dacă e să ne luăm după 3-0-ul încasat în penultima etapă chiar la Petroşani.

Au zis să nu pice Jiul, de Târgovişte n-au zis nimic

Cum „jienii” făcuseră saltul decisiv peste linie şi puteau sta relaxaţi, „stegarii” au încercat în ultima etapă imposibilul. Primind acasă vizita ASA-ului lui Boloni, jucătorii antrenaţi de Ştefan Coidum erau obligaţi să câştige. Însă rămânerea în „A” nu depindea doar de asta. La Târgovişte, Univ. Craiova, aflată la un punct de Dinamo în lupta pentru titlu, trebuia să bată echipa gazdă. Dar cum Dinamo juca acasă cu Farul, de mult retrogradată, motivaţia oltenilor pentru a juca la victorie trebuia găsită în altă parte.

La Braşov, treaba merge şnur. Mureşenii… nu se omoară prea tare cu firea. În minutul 18 este 2-1 pentru FCM. După ce Boloni deschisese tabela în ‘5, Gherghe întoarce în minutele 13 şi 18. Tot el face hattrick-ul şi la pauză se intră 3-1 pentru gazde. E un asalt continuu, înctrucât brașovenii au nevoie și de golaveraj pentru a se salva. La Târgovişte, oltenii îşi  respectă blazonul şi conduc. Maşina cu bani plecată din Braşov pentru a le răsplăti fair-play-ul făcea timpi buni spre fosta Capitală a Ţării Româneşti, aşa că oltenii îşi vedeau de joc şi aşteptau semnul din tribună (mi-a spus M. Olaianos şi a cui era nevasta însărcinată să de-a semnalul, dar am uitat) că a sosit „coletul” pentru a-şi desăvârşi sportsmanship-ul. Doar că acest „Game of Thrones” al deceniului opt din România comunistă era abia la început. Târgoviştenii, conştienţi că, în luptă dreaptă, vor pierde şi vor retrograda, şi-au luat şi ei măsuri de precauţie. Însă cum oferta lor era sub cea a Braşovului, au recurs la o altă metodă pentru a-i convinge pe craioveni că „any money is better than no money”. Au instalat filtre pe toate drumurile de acces în oraş. Pentru că o treabă de genul ăsta este în fişa postului oricărui prim-secretar de judeţ. Maşina de armată care venea de la Braşov cu banii a fost oprită într-un astfel de filtru, iar protestele şoferului au fost inutile: „Dom’le, trebuie să mă lăsaţi să trec, sunt în misiune”.Şoferul (şi banii) au rămas blocaţi în pustiu până la finalul meciului, încheiat cu 3-2 în favoarea CS Târgovişte, abia apoi fiind lăsat să-şi continue… misiunea.

„Juveţii”, primind din tribună o pereche de umeri ridicaţi la privirile lor întrebătoare vizavi de banii Braşovului, au decis că un final de sezon şi fără titlu, şi fără nişte biştari în plus, nu se cuvine. „Stegarii” retrogradau în ciuda victoriei cu 6-2, dar aveau să revină în prima divizie după numai un singur sezon.

4. 1974/75 – Un bilet dus spre istorie

8 iunie 1975, etapa a 31-a. Dacă şutul lui Gyorffy l-ar fi învins pe portarul clujean, atunci „stegarii” ar fi avut la finalul sezonului punctul necesar pentru salvare. Aşa a fost doar 0-0 în Derby-ul Transilvaniei.

Această ediție a Ligii 1 stă sub umbrela lui „dacă”. Dacă LPF-ul nu dădea înaintea campionatului o lege prin care jucătorii aflaţi la vârsta studenţiei pot urma cariere la cluburi de profil fără a avea nevoie de dezlegare din partea clubului de provenienţă, atunci Steagul Roşu Braşov nu şi-ar fi pierdut aproape un întreg prim 11. Dacă nu şi-ar fi pierdut o bună parte din jucătorii de bază, atunci n-ar fi ajuns să se lupte în ultimele etape pentru salvarea de la retrogradare, după ce cu numai un sezon înainte se instala confortabil pe locul 3. Totuşi, dacă toate astea nu s-ar fi întâmplat, atunci căderea n-ar fi fost atât de răsunătoare. Mă puteţi crede pe cuvânt sau puteţi cerceta voi înşivă, însă echipă care să retrogradeze din prima ligă cu golaveraj pozitiv şi cea mai bună apărare (!!!) încă nu s-a pomenit în istoria universală a fotbalului.

Pecetea a fost pusă în penultima etapă, când pierdem meciul direct cu una din contracandidate, 0-1 la Chimia Râmnicu Vâlcea, iar o alta, Poli Iaşi, bate cu 2-1 în groapa dinamoviştilor, beneficiind la maxim de atitudinea unei echipe deja campioană. Tot ce a urmat în ultima etapă nu mai depindea doar de puterilor noastre. Gergely şi Şerbănoiu înscriu golurile unei victorii 2-1 cu Dinamo (ar fi fost în interesul dinamoviştilor retrogradarea noastră, încât aşa l-ar fi putut înregimenta mai uşor pe Nicolae Pescaru), însă şi ieşenii bat în Copou Chimia cu 3-0, iar Jiul se înclină pe „Ion Moina” în faţa Universităţii Cluj cu 1-2, prilejuindu-le „studenţilor” o salvare la limită.

În ciuda retrogradării, Nicolae Pescaru nu a plecat spre promisiunile clubului Dinamo, alegând să onoreze promisiunea făcută în copilărie tatălui său, de a juca doar pentru Steagu’. Cinci ani a tras după el echipa pentru a fi sigur că se retrage de la o prim-divizionară.

3. 1999/00 – „Tatăl nostru care eşti în ceruri”

Ioan Neculaie (stânga) şi Mugurel „Pele” Buga (dreapta) au fost doi dintre artizanii salvării de acum aproape 14 ani.

ProSport-ul a descris la vremea respectivă în paginile sale acea ediţie ca fiind „cea mai murdară din toată istoria Diviziei A”. Cât adevăr! Fotbalul din teren a fost aproape o anexă a „meciurilor” jucate în underground. Nu conta ce jucători ai, conta cât de mulţi bani eşti dispus să oferi. În condiţiile astea, fiecare meci din finalul acelui sezon a fost „la baionetă”. Craiova, via capul lui Bodea, aproape că ne îngropase, asta după ce victoriile cu Dinamo (4-3) şi Rapid (2-0) ne puseseră în pole-position pentru evitarea retrogradării. În ambele cazuri s-a spus că adversarii au fost îngăduitori cu noi, deşi, în afara meciului cu Rapid, unde Mircea Lucescu a folosit o echipă mai neomogenă, celălalt joc era să se termine 4-4, dacă un şut dinamovist din ultimul minut se ducea cu doar un centimetru mai în dreapta şi nu lovea bara lui Răzvan Lucescu.

Desigur, când totul părea pierdut şi, din nou, ajunsesem ca în ultima etapă să depindem şi de alţii, nu doar de noi, Tribuna a 2-a a îngenuncheat şi a început să rostească „Tatăl nostru”. Nu, nu e vreo metaforă care vrea să exprime intensitatea speranțelor fanilor „stegari”. Pe 10 mai 2000, oamenii s-au pus în genunchi şi chiar au zis „Tatăl nostru” în finalul meciului cu Astra Ploieşti. FC Braşov conducea cu 2-0, prin golurile lui Constantinovici (’45) şi Anghel (’70), dar nu era suficient. Existau înaintea meciului mai multe opţiuni pentru noi: 1. Rocarul să nu bată pe FCM Bacău, 2. Petrolul să nu bată pe Ceahlăul, 3. Oţelul să nu bată pe Dinamo şi 4. Farul să nu câştige la FC Oneşti. Cum băcăuanii şi nemţenii erau în zone liniştite, cum Dinamo era deja campioană şi cum oneştenii erau deja în „B”, înţelegeţi de ce golurilor „stegare” li s-au adăugat şi rugi către ceruri. La Oneşti, combatantele erau legate la 1-1 din ’47, când fostul „stegar” Ionuţ Pârvu înscrisese pentru moldoveni. La acest scor Farul cădea şi noi rămâneam. În ultimele momente ale meciului, pentru a înlătura orice dubiu şi şansă de revenire, Oneştii fac 2-1, asta în timp ce la Braşov suporterii tocmai terminau de zis „Şi dă-ne nouă astăzi”.

Cât a fost mâna providenţei şi cât de mult a însemnat prezenţa la Oneşti a lui Ilie Luca, omul „stegarilor” însărcinat să-i motiveze financiar pe oneşteni, ei bine, astea-s lucruri pe care nu le vom putea măsura niciodată. Poate nici nu ne-am fi pus această întrebare dacă „marinarii” le-ar fi livrat adversarilor toţi cei 100 de mii dolari strânşi şi nu doar un sfert. Misterioase sunt căile Domnului.

 2. 1967/68 – O definiţie a dramei

DSCN1166x
Ziua în care Steagu’ a stat în loc.

Sezonul a început în dramă, iar încheierea sa nu a însemnat vindecarea rănilor. Departe de aşa ceva. Şi nu vorbesc acum de drama care trebuie folosită cu ghilimele atunci când descriem vreun meci pierdut la ultima fază. Acum e vorba despre pierderea adevărată şi despre durerile şi schimbările decisive care vin inevitabil cu această pierdere. Pierderi, în cazul nostru.

Campionatul începuse promiţător pentru „stegari”: o victorie acasă, 1-0, cu Farul, şi o remiză albă la Piteşti. Era sfârşit de august dar nimeni nu bănuia atunci că este şi sfârşit de drum. La o zi după meciul de la Piteşti, pe 28 august 1967, „Lulu” Năftănăilă, care fusese cel mai bun om în Trivale, îşi găseşte sfârşitul la volanul Fiat-ului său, intrând cu maşina într-un copac de pe marginea şoselei Braşov – Făgăraş. Cel care era „creierul” şi „magicianul” echipei abia împlinse în urmă cu trei zile 25 de ani. Familia „stegară”, o familie adevărată, a fost devastată, internaţionalul Iuliu Năftănăilă, originar din Făgăraş, fiind îndrăgit de coechipieri şi adorat de tribună. Meciul care a urmat, pe 3 septembrie 1967, acasă cu U Cluj, a fost cel mai trist din toată istoria clubului. Adversarii şi Federaţia Română de Fotbal refuzaseră contramandarea meciului, aşa că, după ce cu doar 48 de ore în urmă îşi conduseseră prietenul pe ultimul drum, „stegarilor” li se cerea să joace şi să câştige pentru „Lulu”. Li s-a cerut imposibilul, momentul de reculegerea de la începutul meciului dărâmându-i psihic pe braşoveni, care sunt învinşi de golul înscris în ’18 de Dan Anca. Pentru „stegari” urmează un şir de 5 meciuri la rând fără victorie, cu un singur egal, 1-1 acasă cu Dinamo. Abia pe 1 octombrie, în etapa a 8-a, vine a doua victorie, un 3-2 cu Petrolul acasă, iar până la finalul turului băieţii noştri vor mai reuşi să adune doar 3 puncte.

În pauza de iarnă, antrenorul Silviu Ploeşteanu are de lucru mai mult cu moralul jucătorilor decât cu calităţile lor fizice şi tehnice. Astfel, în a doua parte a sezonului „stegarii” încep asaltul, cu gândul şi la „Lulu”, căruia cu siguranţă nu-i place ce vede de acolo de sus pe iarba „Tineretului”. Reinstaurarea invincibilităţii pe teren propriu ne ajută să rămânem în siajul celorlalte contracandidate. Echipa nu abandonează speranţele şi lupta nici o clipă, iar tot efortul părea că va fi recompensat cum se cuvine. După două victorii la rând acasă, cu Univ. Craiova (2-0) şi Jiul Petroşani (3-2), vine şi a 3-a, un 2-1 contra Rapidului, în penultima etapă, care ne urcă pe locul 12, cu un punct peste Progresul şi ASA. Însă în ultimă etapă, meciul direct de la Târgu Mureş cu ASA este pierdut cu 0-2, astfel că adversarii noştri se salvează iar noi mergem în barajul de promovare-retrogradare.

30 iunie 1968, Timişoara

Sezonul 1968/1969 urma să aibă parte de o mărire a numărului de echipe, de la 14 la 16. Promovaseră din „B” Poli Iaşi şi Vagonul Arad, iar ultimele două clasate în „A” şi vice-campioanele „B”-ului urmau să joace în finalul lunii iunie barajul de promovare-retrogradare. Divizonarele A Steagul Roşu Braşov şi Progresul Bucureşti versus Divizionarele B Poli Galaţi şi Crişul Oradea îşi încrucişau ambiţiile pe stadioanele „CFR” şi „1 Mai” (actual Dan Păltinişanu) pentru ultimele două locuri în prima ligă.

Cu o etapă înaintea ultimul meci „stegarii” conduceau barajul cu… un gol. În primele meciuri întâlnise echipele de „B”, câştigând confruntarea cu Politehnica gălăţeană (2-0) şi remizând cu Crişul (1-1), având un golaveraj de 3-1 la mustaţă superior 3-2-ului deţinut de orădeni. Înaintea ultimei etape, „bancarii” se găseau pe locul 3, cu o victorie (4-2 cu Poli Galaţi) şi o înfrângere (1-2 cu Crişul), golaveraj 5-4. Astfel, orădenii, care se comportaseră admirabil în meciurile cu echipele prim-divizionare, aveau aproape asigurată promovarea, şansele ca Poli Galaţi să producă un scurt-circuit fiind minime spre 0 absolut. Era clar, aşadar, că Steagul Roşu – Progresul este meciul zilei, bucureştenii având nevoie de victorie pentru a rămâne în „A”, în timp ce braşovenilor le era suficient şi un egal. Din păcate, a fost una din acele zile.

Meciurile ultimei etape de baraj au început de la aceeaşi oră, 17:45. Pe „1 Mai” se confirmau calculele hârtiei, Crişul fiind cu o clasă peste adversarii de pe Dunăre (2-0), în timp ce pe „CFR” derby-ul zilei s-a transformat la final într-o dispută inegală, „stegarii” fiind învinşi cu un 3-0 care dărâma orice şansă de a continua pe scena primei ligi.

Drama continuă

Moartea lui „Lulu” Năftănăila şi retrogradarea de la finalul sezonului sunt, după orice standard, suficiente motive de tristeţe şi amărăciune. Destinul nu era de aceeaşi părere. După 6 etape oscilante de „B”, totul culminând cu un 1-4 luat pe teren propriu de la Poiana Câmpina, vine decizia conducerii clubului de a-l demite pe antrenorul Silviu Ploeşteanu, omul care timp de 21 de ani construise cu migală tot ceea ce ajunsese să însemne în acel moment Steagul Roşu Braşov. Şocul divorţului a lăsat o rană adâncă în sufletul acestuia, care a putut îndura despărţirea doar până pe 13 aprilie 1969, murind în aceeaşi zi în care foştii săi elevi jucau la… Câmpina.

1. 2013/2014 ?

DSC03353x
„Victoria este a celui care rezistă cu o secundă mai mult” – lt. colonel Vasile Scârneci, comandantul Batalionului 3 Vânători de Munte din Braşov în al Doilea Război Mondial

Când te găseşti la numai 3 puncte sub linie nu-ţi permiţi să crezi decât un singur lucru: că vei reuşi. Jocurile din subterane, arbitrajele, nimic nu trebuie să conteze dacă tu laşi totul în iarbă. Pentru că dacă faci asta, atunci eşti între cei care au rezistat cu o secundă mai mult şi au obţinut victoria. De când a început returul ăsta nu-mi amintesc să fi fost meci despre care să nu se fi spus „ăsta e cel mai important”. După înfrângerea de acasă cu Oţelul, care la ora aceea era „cel mai important meci” şi după care totul părea pierdut, aţi revenit ca să ne daţi motiv să numim acum meciul de luni seară „cel mai important”. În care mai câştigăm încă o palmă de speranţă sau pierdem totul.  Prin tribune circulă ideea că ar fi frumos să se decidă afacerea în ultima etapă, la Mediaş. Deh, când ai de-a face întreaga istorie cu decizii de ultimă etapă, minut sau secundă, începi să simpatizezi astfel de situaţii, chiar dacă ştii că în caz de belele nu mai e loc de întors.

Până la Mediaş, însă, ne vedem luni seară pe stadion. Noi o să fim cei care cântă şi aşteaptă să bată cerul cu pumnii şi să prindă norii în palme. Voi faceţi ce ştiţi cel mai bine: şut şi gol!

 

6 comentarii Adăugă-le pe ale tale

  1. Neamtiu Florin spune:

    Cred ca la retrogradarea din 83 a contatat meciul de la Iasi, cand arbitrul a prelungit meciul pana au dat gol, prin minutul 94-95, era un arbitru din arad, Axente mi se pare.

    1. Dobrică spune:

      „Cînd toată lumea era pregătită să accepte scorul de 0-0, în min. 90 (mai precis în prelungirile justificate, în min. 91 şi 50 de secunde şi nu în min. 96, cum reclama preşedintele clubului braşovean), la o lovitură liberă de pe stânga […] ” – fragment din cronica scrisă de Constantin Alexe pentru meciul menţionat de dvs.. Într-adevăr, Axente a fost arbitrul.

  2. tuteasca spune:

    Dupa parerea mea, retrogradarile din alte vremuri nu mai seamana cu ce se intampla in zilele noastre. Atunci picai, jucai, plateai sau erai mai bun, asta nu pot judeca, neavand informatiile necesare, dar aveai sanse sa revii. Azi cred ca o retrogradare ar fi fatala, in sensul ca, ma tem, echipa retrogradata va fi si ingropata, ca altele din vechea garda. Deci eu tremur si ma rog sa scapam.

  3. Mr. President spune:

    Cred ca in prima poza, Dragomir e primul din stanga, nu din dreapta.

    1. Dobrică spune:

      Se mai întâmplă :))) Merci de atenţionare!

  4. sasu67 spune:

    În cronica ultimului meci al Steagului din 1974-1975 (2-1 cu Dinamo pe teren propriu), Mircea M. Ionescu scria printre altele: ” În teren, Steagul Roșu își făcuse datoria. Tranzistoarele însă n-au fost darnice cu echipa brașoveană, știau și ele probabil că stegarii pierduseră acasă nu mai puțin de 8 puncte (3 înfrîngeri și 2 remize), puncte cu care gazdele ar fi candidat la participarea în Cupa UEFA, la fel ca și în campionatul trecut. Așa însă, echipa cu cele mai puține goluri primite în campionat e nevoită să părăsească primul eșalon, oferindu-ne încă un paradox fotbalistic.”

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile despre tine sau dă clic pe un icon pentru autentificare:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s