Prima ieşire internaţională

În zilele noastre poţi să te prăjeşti pe riviera franceză sau să te trezeşti mahmur în centrul Londrei doar cu buletinul. Îţi mai trebuie şi un portofel destul de zdravăn pentru asta, e adevărat, dar din moment ce alegi o beţie în Trafalgar Square şi nu pe scările din faţa blocului, e sigur de presupus că ai şi aşa ceva în buzunarul de la spate. Dacă nu cumva l-ai pierdut la curve în Soho? Îîîîîn fine.

Acum aproape 60 de ani situaţia stătea un pic altfel. În sensul că primeai paşaport doar dacă le plăcea anumitor oameni faţa ta iar trecutul nu te dădea în gât ca ai fi fost un mic burghez în vechiul regim. Sau că ar fi fost cineva din neamul tău. Nu conta, autorităţile noului regim ţineau foarte mult la familie. Mai exista şi varianta, mult îmbunătăţită, să faci parte dintr-o echipă de fotbal care termina sezonul cu cel mai bun atac şi cea mai bună apărare din… ei bine, din toate diviziile! Şi cu cel mai mare număr puncte! Şi cu cele mai puţine înfrângeri! Şi la 13 puncte de locul secund! Cum se poate răsplăti o asemenea performanţă, dincolo de promovarea în sine? Păi ţinând cont de faptul că urma să se revină la sistemul toamnă-primăvară, dar abia din 1957, nu trebuia ca toamna lui ’56 să rămână moartă ca luptătorii anti-comunişti din munţi frunzele căzute din castanii de pe Lungă.

Premiul cel mai mare pe care un fotbalist îl putea primii în acei ani, dincolo de adulaţia unui întreg oraş care-l salva de la munca în mină sau la canal (depindea de trecutul fiecăruia), era o excursie în străinătate. Iar atunci, cel mai căutat loc, în funcţie de care parte a Cortinei de Fier primeai flyer-ul turistic, era Uniunea Sovietică. Iar când ai o echipă pe nume Energia Steagul Roşu Oraşul Stalin, ai fi trimis-o să bată mingea cu ceilalţi tovarăşi şi dacă înregistra cea mai slabă linie de clasament din toată istoria primelor trei divzii. În timp ce campioana primei divizii CCA (Tsentral’nyy Klub Armii) Bucureşti, se pregătea să sară Canalul pentru a demonstra superioritatea omului-nou pe iarba netedă a stadioanelor britanice, Energia Steagul Roşu Stalin lua în septembrie drumul Estului, ca să le arate prietenilor sovietici cum se construieşte socialismul pe meleagurile noastre.

la Chisinau
Zâmbete, zâmbete pentru toată lumea! E trecut de 3 dimineaţa şi Gara Chişinău e scena unei sesiuni foto cu braşovenii. Nicolae Proca şi o frumoasă basarabeancă într-un instantaneu cu zâmbete sincere. „Stegarul” din spate, cu gura până la urechi, ar putea fi Haşoti, în vreme ce în prim-planul din dreapta îl avem pe Gheorghe Aron şi în stângă pe „stegarul” necunoscut.

Duminică 2 septembrie 1956, la 3.30 dimineaţa, „stegarii” erau întâmpinaţi cu flori pe peronul Gării Chişinău de câteva sute de persoane, fiind prima echipă românească ce trecea Prutul după terminarea războiului. Ziua următoare, atât Burevestnik Chişinău (actuala Zimbru) cât şi Energia Steagul Roşu Oraşul Stalin (pe scurt FC Braşov) urmau să joace primul lor meci internaţional.

Steagul 1956, Basarabia
3 septembrie 1956, Chişinău, Stadionul Republican. „Stegarii” la centrul terenului înaintea primului meci internaţional din istoria clubului. Antrenorul Silviu Ploeşteanu (primul din dreapta) şi cei 16 elevi ai săi îşi salută adversarii basarabeni. sursa foto: Laura Ploeşteanu

Echipa „metalurgiştilor” braşoveni (aşa ne zicea presa în epocă) l-a avut căpitan la prima ei ieşire peste graniţe pe fundaşul central Gheorghe Marinescu (al 7-lea de la stânga la dreapta).

„Stegarii” au fost oaspeţi de manual cu fraţii de peste Prut (locul 6 în sezonul ’56), fiind învinşi de echipa locală cu scorul de 3-2, dar uită de amabilităţi odată cu trecerea Nistrului. După încă vreo câteva zile pe tren, la clasa a II-a, braşovenii poposesc pe 7 septembrie la Kiev, pentru jocul cu puternica Dynamo Kiev, câştigătoare a Cupei URSS în 1954 şi locul 4 la finalul sezonului 1956, în urma unui trio-moscovit format din Spartak, Dynamo şi CSKA. Pe 8 septembrie, asistenţa de pe Stadionul Hruşciov (actualul Olimpic) asistă umită la remiza, 1-1, acordată echipei kievane de „stegari”, care imediat după obţinerea primului rezultat internaţional de prestigiu se grăbesc la gară să prindă trenul de Odessa.

Odessa, frumosul oraş de pe litoralul Mării Negre se schimbase mult de la ultima vizită a unei delegaţii române. Schimbarea cea mai mare consta în faptul că braşovenii se puteau uita liniştiţi pe ferestrele vagoanelor pentru a admira peisajul, fără teama de le intra sticlă şi şrapnel în ochi sau că trenul va deraia din cauza unui foc concentrat de artilerie. Nici hotelul unde ai noştri şi-au stabilit cartierul general pe perioada şederii în Odessa n-a sărit în aer, aşa că „stegarii” şi-au putut pregăti liniştiţi tactica pentru obţinerea primei victorii internaţionale. Numele echipei pe care am bătut-o? A fost de fapt o selecţionată a celor mai buni jucători din liga a 2-a sovietică, care a purtat o denumire clasică epocii (şi zonei) Casa Ofiţerilor din Odessa. Şi probabil credeaţi că eu-s ăla care face prea multe paralele război-fotbal. Pe 11 septembrie 1956, Energia Steagul Roşu Oraşul Stalin reprezenta cu cinste Republica Populară Română în partida contra Casei Ofiţerilor, învingând cu 2-1 în faţa unui stadion arhiplin.

Întoarcerea în ţară s-a făcut cu avionul până la Bucureşti şi de acolo cu trenul sus la munte. Mai mult ca sigur tot traseul Odessa – Braşov s-ar fi parcurs cu trenul dacă pe 13 septembrie „stegarii” nu aveau meci de Cupă contra concitadinei… Dinamo.

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile despre tine sau dă clic pe un icon pentru autentificare:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s