O echipă de „braşoveni”

on

Singurul club din lume care-şi permite să o ducă bine din aroganţa cu jucători locali este Athletic Bilbao. Celelalte devin grandioase sau supravieţuiesc pur şi simplu din importuri. Nu suntem judecători pentru a spune care variantă e mai bună, mai frumoasă, mai etc., doar că ni se pare că are ceva mai mult farmec o echipă de fotbal în care sunt şi băieţi de-ai locului sau măcar de prin zonă, asta fiind în cele din urmă diferenţa dintre un club de fotbal şi o multinaţională de fotbal. Că unii băieţi veniţi de la sute de kilometri ajung să se confunde cu locul unde joacă sporeşte farmecul, dar nu sunt multe cazurile acestea. It’ all about the money, money, money.

Puştii Braşovului

Pentru Steagu’, anii ’70 puteau reprezenta ceva de-a dreptul senzaţional. Dacă vreţi să ştiţi cât de senzaţionali puteau fi, inventaţi maşina timpului, călătoriţi înapoi în 1974 şi spuneţi-le lui Purcaru, Anghel şi Anghelini să-şi vadă naibii de treabă şi să rămână la Braşov. „Cui să spunem?” Hai că de Anghelini mai ştiţi, am mai scris despre el, dar care-i treaba cu ăilalţi doi? Stelian Anghel (extremă dreapta) şi Marius Purcaru (portar), alături de Teodor Anghelini (fundaş lateral). erau cei 3 puşti minune ai Braşovului. Crescuţi de Steagu’, cu toţii erau la nici 23 de ani titulari incontestabili pe posturile lor. Dar să-i luăm pe rând.

Marius Purcaru >>> născut pe 14.10.1951, debutează în sezonul 1973/74, la două săptămâni după ce împlinise 22 de ani, într-un meci cu Jiul, câştigat cu 1-0. A jucat 24 de meciuri în acel campionat, neprimind gol în 12 dintre acestea! Fără îndoială că a fost unul dintre actorii principali ai calificării pentru Cupa UEFA.

4.11.1973. Poli TM - SRBV 1-1
Purcaru domină careul în meciul de la Timişoara, cu Poli, din noiembrie 1973 (1-1). sursa: forum druckeria

Stelian Anghel >>> născut pe 07.03.1952, debutează în prima etapă a sezonului 1972/73, la 20 de ani, într-un 0-0 cu CSM Reşiţa. Va încheia sezonul cu 22 de apariţii şi 6 reuşite, pentru ca în anul următor, cel al calificării în Cupa UEFA, să joace în 32 de meciuri şi să marcheze alte 6 goluri, 3 fiind decisive în economia clasării la final pe locul 3 (1-0 cu Jiul, 1-1 la Rapid şi 1-0 la Petrolul).

Teodor Anghelini >>> născut pe 09.03.1954, debutează în returul ediţiei 1971/72, la 18 ani, într-un meci pierdut la UTA. În sezonul următor, la 19 ani, este integralist (!), iar la vârsta de 20 joacă în 33 de meciuri din 34, înscrie 2 goluri (unul decisiv contra Farului) şi se clasează la final cu Steagu’ pe locul 3, cu biletele de Europa în buzunar. Ah, şi strânsese şi 6 selecţii în Naţională.

„Grija stegarilor faţă de mici lor toboşari…”

DSC00636
1965. „Stegarii” care aduseseră la Braşov Cupa Balcanică şi se apropiau de pensionare, îi antrenează pe puştanii care visau să le calce pe urme, să fie ce-au fost profesorii lor şi mai mult decât atât. Cu siguranţă că Alexandru Meszaroş l-a învăţat câte ceva la „ora de şut” şi pe Stelian Anghel.

Vedi Steagu’ campioni e poi mori!

anghel_3
Stelian „Bilă” Anghel în tricoul alb-violet al Timişoarei.

Dar ce s-a întâmplat? Cum a fost posibil ca în locul începerii hegemoniei galben-negre pe plan intern să retrogradăm? O lege a Federaţiei Române de Fotbal dată în vara lui ’74 zicea că jucătorii care se află la vârsta studenţiei, se pot înscrie la facultate şi pot juca pentru un club studenţesc după o carantină de 6 luni, fără a avea nevoie de dezlegare din partea clubului de provenienţă. Carantină, adică făceau tuşa jumătate de an şi abia apoi puteau să joace fotbal.

Astfel, Steagu’, deşi calificată pentru Europa, în loc să se întărească pentru confruntările de pe scena internaţională, îşi pierde mare parte din titulari. Marius Purcaru pleacă la Craiova, să facă acolo facultatea şi să joace pentru Universitatea. Stelian Anghel dă cupele europene pe realizarea profesională. „La Braşov, era mai greu să fac asta, deoarece nu exista facultate de sport”, spunea el într-un interviu din 2004 săptămânalului Fotbal Vest. Ajunge la Timişoara, jucând următorii 10 ani pentru Politehnica. Teodor Anghelini era la vârsta milităriei şi ajunge pentru următorul deceniu la Steaua. Chiar dacă nu e braşovean, dar pentru completarea imaginii de ansamblu, Marin Olteanu, fundaş central titular, alege să facă facultatea de sport la Sportul Studenţesc Bucureşti. Nu poţi să nu te întrebi la ce le era mintea conducătorilor Universităţii din acea perioadă, dacă nu exista facultate de sport într-un oraş cu echipă de fotbal calificată pentru Cupa UEFA, cu 3 echipe în Divizia B şi cu echipa de fotbal a Universităţii (!!!) promovată şi ea în Divizia B în 1973.

Mihai Ionescu, de la ziarul Sportul, era mai tranşant.

„Nu-i mai întâlnim, aşadar, în actualul lot, pe Anghelini, pentru care s-a ajuns la o înţelegere de schimb cu Steaua, aceasta cedîndu-l pe Ciugarin. Lipsesc, de asemenea – după cum am mai anunţat – Anghel, Olteanu şi Purcaru, trei dintre tinerii fotbalişti pe care Steagul roşu i-a ajutat să iasă din anonimat, să urce treptele afirmării pînă la porţile loturilor reprezentative, pentru ca aceştia, la rîndul lor – drept recunoştinţă – să întoarcă spatele echipei, într-un moment în care ea avea nevoie mai mult decît oricînd de un colectiv bine închegat şi rodat pentru a face faţă marilor obligaţii competiţionale din toamna acestui an.

Ziaristul se referă, desigur, la toamna lui 1974, pentru care „stegarii” se pregăteau cu un lot de… 13 fotbalişti, dintre care unul, Leonard Rusu, grav accidentat. Dar ce să-i faci? Şcoala-i şcoală!

Unu, doi, trei, patru, cupa şi campionatu’ !

În 1980, stelistul Anghelini şi polistul Anghel sunt faţă-n faţă în finala Cupei României, la capătul unui sezon în care Steagu’, echipa care-i lansase în marele fotbal, reuşea să revină în primul eşalon după 5 ani de Divizia B.

Stelian Anghel, alături de celălalt braşovean de pe Bega, Gheorghe Şerbănoiu, au adus alb-violeţilor a doua lor Cupă din istorie. Apoi, dacă nu a văzut Europa în ’74 cu Steagu’, Anghel a văzut-o în anii ’80 cu Poli., la duelurile cu Celtic, West Ham sau MTK Budapesta. Celălalt artizan al finalei de atunci, Anghelini, mai strânsese între timp 16 meciuri la Naţională şi contribuise şi la extinderea vitrinei cu trofee a spurcaţilor prin 2 titluri şi 2 cupe. Marius Purcaru, oltenizat şi cu diplomă de absolvent, câştigase la rândul său vreo 3 cupe şi un titlu, figurând alături de Lung şi Boldici în galeria marilor portari ai Universităţii Craiova.

Nici unul nu a mai revenit vreodată la Braşov, făcând carieră la cluburile la care au ajuns în 1974 şi după retragerea de pe gazon, fiind antrenori la centrul de copii şi juniori (Purcaru şi Anghelini) ori conducători de club (Anghel). Din nefericire, Stelian Anghel, poreclit „Bilă” după golul cu capul de la 15 metri din acel meci decisiv cu Petrolul din 1974, a murit pe 24 noiembrie 2009.

Tradiţia continuă

Steagu’, deşi promova în 1980, se obişnuise deja ca puştii-minune să-şi ia zborul de cum atingeau statutul de oameni indispensabili echipei. Era o traumă, dacă vreţi. În primul sezon de „B”, 1975/76, Marian Mihail debutează la 17 ani pentru echipa mare şi marchează o duzină de goluri în 24 de meciuri, fiind golgeterul echipei în acel an şi desemnat cel mai bun „stegar” al sezonului. Echipa termină doar pe locul 3 în Seria a II-a, la 7 puncte (!) de primul loc, iar propunerea cupelor europene avansată de Sportul Studenţesc (plus facultate) îl seduce pe tânărul braşovean, care pentru următorii 12 ani va îmbrăca tricul alb-negru din Regie. Steagu’, echipă care încerca să revină în prima ligă, avea abia al 4-lea în primul an de „B” (!), iar un copil de 17 ani era golgeterul (!!!). Anul următor, celebrul campionat 1976/77, Târgovişte termină la 2 puncte în faţa noastră (graţie 0-7-ului ăla horror) şi mai vizităm Târnăveni, Slatina şi Cugir şi sezonul următor.

Braşovul a avut jucători talentaţi. Adică, pe bune, golgeterul all-time al Naţionalei era Iuliu Bodola. Ironic sau nu, dar toate datele conduc spre o singură concluzie: Braşovul a retrogradat din cauza localnicilor şi a rămas acolo pentru 5 ani la rând tot din cauza lor. Pentru Pescaru, transferul la Dinamo după retrogradare a fost de neimaginat, chiar dacă gradul şi pensia pe care le-ar fi dobândit ca jucător la echipa Miliţiei i-ar fi făcut viaţa poate mai uşoară acum la bătrâneţe. Tot un fel de realizare profesională era şi asta, nu? Doar că Pescaru a pus „reabilitarea colectivă”, cum a numit-o el, mai presus de beneficiile individuale. Iar tipul e născut în Breaza!

Anii ’80 şi de ce mulţi braşoveni ţin cu Steaua

Marius Lăcătuş (extremă) şi Dumitru Stângaciu (portar) au părăsit FCM-ul la 19 şi respectiv 20 de ani (Lăcătuş în ’83, Stângaciu în ’84) cu destinaţia Steaua, continuând, din păcate, tradiţia prezenţei braşovene la sinistrul club bolşevic, tradiţie deschisă în ’74 de Anghelini. Bine, despre Lăcătuş am citit un articol în nu mai ştiu ce ziar local, Ultrasport mi se pare, acum câţiva ani, în care scria că în copilărie „Fiara” era dinamovistă şi mai apoi s-a convertit la stelism. Madăfacă! Şi când mai pui la socoteală şi golănia înţeleasă ca tupeu în ecuaţie, parcă nu regret aşa de mult că s-a afirmat la un club destul de asemănător cu caracterul său. La Stângaciu situaţia a stat altfel, el nedorind să se transfere la Steaua după doar un sezon de „B” şi 5 meciuri în „A” pentru FCM Braşov. Nu ştiu dacă refuzul era datorită pasiunii „stegare” care ardea în el sau pentru că nu voia să se despartă de familie şi prieteni.

DSCN3065
Mandoca, Lăcătuş şi Bălan. Nouă ne plac Mandoca şi Bălan mai mult.

Lăcătuş a fost decesiv pentru Steaua în câştigarea Cupei Campionilor, iar Stângaciu în câştigarea Supercupei Europei. Pentru minţile simple, asta devenise motiv de mândrie că sunt braşoveni. Steagu’ ? Lasă-mă, dom’le cu ăia!”. Mai punem şi dominaţia „militarilor” pe plan intern din anii ’90, care l-a avut pe Lăcătuş în prim-plan, şi avem una din explicaţiile pentru care mulţi braşoveni ţin cu Steaua: sunt imbecili.

O concluzie semi-optimistă

Să recapitulăm, aşadar. Din cauza braşovenilor, Steagu’ retrogradează în 1975, stă 5 ani la rând în „B” (după retrogradare, Şerbănoiu pleacă la Poli. Timişoara, Ion Mateescu la Dinamo Bucureşti). Mediocrul deceniu 8 nu-l punem în aceeaşi horă, pentru că atunci datele socio-sportive erau altele, tinzând deja spre o polarizare a fotbalului. Ce limbaj, mânca-ţi-aş!

Ah, da! Mai e şi vina conducerii Universităţii care nu înfiinţase o facultate de sport, pentru ca fotbaliştii doritori să se realizeze şi profesional să facă asta la Braşov. Lucraţi din interior! Cam trist, dacă stăm să ne gândim. Nu-i atât vina steliştilor că ne-au luat jucătorii sau a timişorenilor că ni i-au momit cu studenţia, cât pur şi simplu a fost vorba doar de alegerea făcută de acei jucători în acel moment al vieţii lor. Cine a vrut să refuze Steaua sau Dinamo a făcut-o, chiar dacă ştia că asta se traduce prin privarea de selecţii la Naţională şi renunţarea la un statut financiar stabil după retragerea de pe gazon. Pescaru, Gyorffy, Adamache, Ivăncescu şi alţii sunt exemple concludente în acest sens. Şi, culmea culmilor, nici unul nu se născuse aici.

Dar, ca să ajung şi la partea optimistă anunţată în subtitlu, trebuie să menţionăm că jucătorii născuţi în Braşov au avut şi ei aportul lor la gloria „stegară”, dar despre aceştia într-un articol viitor.

6 comentarii Adăugă-le pe ale tale

  1. sasu spune:

    Anghelini cu siguranta s-a nascut la Brasov si a fost crescut in pepiniera proprie a Steagului Rosu. Despre Anghel nu ma pronunt, dar in cazul lui Purcaru lucrurile stau cu totul altfel.
    El s-a nascut la Flaminda jud. Mehedinti. In 1969-1970 evolueaza pentru echipa de tineret a Stelei iar la 25.10.1970 inregistreaza prima sa aparitie in primul esalon intr-un meci Dinamo-Steaua. In anul 1971 il gasim la Dunarea Giurgiu in divizia B. Apoi se transfera, probabil ca militar, la Chimia Fagaras, iar in sezonul 1972-1973 evolueaza pentru aceeasi echipa, dar sub numele de Nitramonia.In aceste conditii a ajuns el la Steagu in 1973 toamna, unde a adunat acele 24 de partide de care pomenesti. In aceasta perioada a devenit cu adevarat cunoscut, Steagul fiind pentru el doar un episod de tranzitie si o rampa de lansare. Poate daca aveam un rector si niste decani mai intelegatori la Universitatea din Brasov, nu i-am fi pierdut pe Anghel, Serbanoiu, Paltinisan, Purcaru, Olteanu, Bucur. As putea sa-i amintesc aici chiar si pe Clipa respectiv Sulea…chiar daca aveau 28 de ani cand s-au inscris la politehnica din Timisoara. Bine, Bucur s-a intors dupa ce a terminat facultatea, dar era si el…terminat deja, avea 32 de ani si era departe de acel Bucur cu care ne obisnuise inainte de 1981. La fel si Sulea, a mai revenit pentru vreo 2 ani.
    Pentru ca tot ai atins acest subiect, da-mi voie sa-l dau ca exemplu special pe Ioan Kramer. El s-a nascut la Sighisoara si a jucat pentru echipa locala Metalul. Dupa ce a terminat liceul a intrat pe merit la facultatea TCM din Brasov. Deci se putea si astfel. Imi mai aduc aminte ca pe la sfarsitul anilor 80 Margarit si Caciureac s-au inscris si ei la examenul pentru facultate. Nu stiu, daca au fost prinsi copiind sau o fi fost de o tentativa de spaguire, cert este ca au fost eliminati de la examen.
    In 1987 sau 1988 eram si eu student la TCM. Intr-o zi apare un afis la intrarea in corpul „C”, in care eram invitati la o intalnire si o dezbatere deschisa cu echipa de fotbal FCM Brasov. Bineinteles, ca am fost printre putinii care am luat parte la eveniment. Din toata grupa vreo 2 eram care tineam cu Steagul. Ciudat…dar asta e. Dar am fost putin mai multi decat delegatia stegara. Imi amintesc ca au participat Stefanescu, Naghi, St. Vasile, Mandoca, Kramer, Margarit, Balan, Lucian Petre, Polgar. A luat parte si un profesor de chimie (Felecan), un infocat suporter stegar. Atmosfera a fost una destinsa, s-a glumit mult. La un moment dat s-a pus problema aceasta, de ce sunt nevoiti fotbalistii brasoveni sa se transfere la alte cluburi din centrele universitare. Un singur lucru am retinut pe care l-a zis dl. Felecan, anume ca, daca la facultatea TCM decan ar fi fost un barbat, altfel ar fi stat lucrurile. Si inca un aspect: Kramer a fost intrebat de ce a stat atat de putin la Steaua, de ce n-a ramas mai mult. Nu stiu cat de sincer a fost raspunsul, dar a zis ca nu s-a putut obisnui cu acea mentalitate, diferita de cea din Ardeal.

    1. Merci pt intervenţia legată de Purcaru şi de completările aduse!

      E păcat că n-a existat o relaţie mai strânsă între Universitate şi Steagu’, chiar dacă echipa aparţinea Uzinei de Autocamioane, poate că performanţele ar fi fost altele.

  2. tuteasca spune:

    In legatura cu faptul inexplicabil ca atatia brasoveni tin cu echipele … care castiga. In anii ’80, cand eu deja eram profesor in Teleorman, Steagu’ a jucat in B (1983-1984, daca nu gresesc). Echipa orasului Rosiori se numea atunci ROVA (apartinea IMMR, o fabrica unde se reparau vagoane de cale ferata – ROsiori VAgoane), iar presedintele clubului era un tovaras Szasz, originar … din Brasov. La Steagu jucau, printre altii, Stangaciu si Vaidean. Clasamentul seriei era dominat de echipa din Brasov, iar ROVA era in galeata. Va inchipuiti ca acea echipa retrogradabila a reusit sa bata pe Steagu la Rosiori, printr-un gol de care imi e rusine sa imi aduc aminte (si pentru ca zile in sir am tot fost luat la misto de colegi pentru el), inscris de vedeta rosioreana Tint (pensionar de la Rapid)? Parca vad cum Tint a prins mingea pe la 18 metri si toti, coechipieri si brasoveni, au fugit din calea lui …
    Apoi mi s-au deschis ochii: Szasz era brasovean … (culmea, eu am fost la scoala (generala 5, pe Cantemir) cu nepotul lui, Szasz Iosif, fiul unui cunoscut activist de partid, ajuns chiar in CC spre sfarsitul perioadei comuniste.
    Asa tin brasovenii cu Steagu …

  3. blaci67 spune:

    Fiind elev de liceu in aceea perioada, am fost trimisi impreuna cu alti colegi de la „Unirea” la Santierul National al Tineretului Viisoara Nord (Teleorman). Eram cazati intr-o localitate numita Plosca la mijlocul drumului dintre Alexandria si Rosiorii de Vede. Nu puteam rata o partida de-a lui Steagu daca eram atat de aproape de Rosiorii. Primind acceptul profesorului si a activistului de partid ( Bereczki il chema) am plecat la meci cu unul din colegi, care culmea tot Szasz se numea. A fost o partida de pomina, nu am recunoscut echipa….ceva nu era la locului lui. Si dupa aproape 30 de ani vine observatia antevorbitorului meu care explica in mare masura temerile mele. De ale comunismului……
    Dupa cateva zile am plecat la Bucuresti pe „23 August” sa facem galerie echipei Dinamo in semifinala contra lui Liverpool. Totul a fost organizat de UTC, am primit steaguri alb-rosii, transport gratuit si cativa agitatori pentru a sustine echipa dinamovista. Asa am trait intr-un interval scurt doua umilinte pe care credeam ca o sa le uit. La intoarcere toti am primit diplome de „Brigadier de frunte”. Eram niste copii care la aceea vreme inca credeam in dreptate si sinceritate.

    1. Mi-a părut milă retroactiv pt tine, Laci :))) Umilitor, într-adevăr, dar bravo ţie că ai rămas cu Steagu’. Mulţi, bănuiesc, deşi din oraşe cu tradiţie fotbalistică, s-au dat cu „granzii” tocmai din cauza a astfel de metode de manipulare.

  4. tuteasca spune:

    Am uitat sa spun: ROVA a picat in c (nu mi-a parut bine, desigur, microbist fiind nu lipseam de la meciuri) iar Steagu a promovat. Dar rusinea mea a ramas … si nu o uit.

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile despre tine sau dă clic pe un icon pentru autentificare:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s