PROZĂ | O (dez)iluzie despre fotbal

Sunt ciudate rău de tot căile astea alea vieții. Când am deschis acum aproape trei ani blogul meu personal, Brașoave, eram un entuziast care voia să pună într-o lumină modernă istoria aviației românești din al Doilea Război Mondial. Şi aşa am dat pe agonia.ro de articolele domnului Petrescu, articole despre cavalerii români ai cerului scrise mult mai bine decât puteam eu s-o fac atunci. Nu că acum aş fi mai priceput. Totuşi, am aflat despre el că e braşovean şi mă gândeam dacă există cumva posibilitatea ca el să fie şi „stegar”. În 2011 l-am aflat pe domnul Mihai-Athanasie Petrescu printre vizitatorii şi comentatorii activi de La Stegaru’ şi nu-mi venea să cred cât de perfect s-au putut alinia stelele.

„Steagomanii vor recunoaşte steagomanul din mine chiar şi în textul ăsta”, scria domnia sa într-un comentariu la un articol precedent.

de dl. Mihai-Athanasie Petrescu (5 martie 2001)

– Iar ai întârziat! Unde-ai putut să-ţi pierzi timpul pân-acum? strigă, furioasă, doamna Anne Tinu, întâmpinându-şi soţul puţin cam afumat.
– Hâc! … Nu ţi-am spus că mă duc la meci? A jucat Drapelu’, spuse, spăşit, domnul Călin Relu Tinu.
Drapelul Albastru era echipa fanion a oraşului. Fondată de câţiva zeci de ani, ea avea un palmares destul de frumos. Nu izbutise niciodată să câştige campionatul naţional, dar terminase de mai multe ori pe podium, ba chiar câştigase o Cupa Balcanică şi câteva turnee internaţionale, ce-i drept, de mai mică însemnătate. Drapelu’, cum îşi răsfăţau suporterii echipa, participase de două, trei ori şi la cupele europene; chiar dacă nu-şi adjudecase niciodată o astfel de cupă, se putea totuşi lăuda cu unele rezultate spectaculoase. Din păcate, făcuse şi câteva sezoane în diviziile inferioare…
– Fi-ţi-ar fotbalul afurisit! continuă soţia. Mult o să mă mai chinui cu tine?…
– Hâc!…
– Dacă aş avea o putere! se lamentă Anne. Aş face orice ca să desfiinţez nenorocirea asta!
– Hâc! …noroc… că n-ai! Hâc! …putere.
– Nu fii atât de sigur! îl ameninţă ea.
Astfel de discuţii aveau loc în casa familiei Tinu ori de câte ori juca echipa lui favorită. Dacă Drapelul Albastru câştiga meciul, Călin Relu sărbătorea evenimentul, împreună cu prietenii. Dacă …invers, aceiaşi înfocaţi suporteri îşi înecau amarul la acelaşi bar de la parterul unui bloc vecin. Iar seara, scandalul era nelipsit. Anne Tinu era sătulă…
De aceea ceru şi obţinu tot felul de sfaturi de la alte neveste care se înfruntau cu acelaşi flagel. Cineva o îndemnă să apeleze la forţele oculte. A doua zi se duse la o vrăjitoare.
Ţiganca o ascultă, mirată.
– Stai, cucuoană, că nu poci să pricep. Păi cum, mânca-ţi-aş, mătălică îţi pare rău că se duce la meci? Altele vin să le dezleg bărbaţii de iubite, iar mătălică…
– Nu mai pot! În fiecare duminică el…fă ceva!
– Îi fac! Îi fac, şi de nu ţi-o place, să nu-mi dai nici un ban!
Anne, oarecum liniştită că pasase răspunderea, plecă acasă. Iar duminica următoare, Drapelul Albastru reuşi o performanţă rară : câştigă cu o diferenţă mare de scor. Până seara târziu, microbiştii defilară, fericiţi, prin centrul oraşului. Călin Tinu nu lipsea din procsiune. Spectacolul pe care îl avu acasă, unde a ajuns mult după miezul nopţii, nu reuşi să-i strice buna dispoziţie.
Luni, Anne Tinu făcu o nouă expediţie în cartierul ţigănesc.
– Mi-ai promis că-l dezlegi! strigă ea la vrăjitoare.
– Vălelică, cucuoană! se apără ţiganca. Păi mătălică vrei aşa, cum ai bate din palme? Ai o ţâricuţă de răbdare!
Doamna Tinu avu răbdare. Până la următoarea etapă de campionat, când Drapelu’ câştigă din nou la scor. Şi din nou ţiganca se apără, cerând răbdare.

În săptămânile următoare, echipa oraşului câştigă toate meciurile . Ziarele specializate în sport se întreceau în a aduce elogii antrenorilor şi jucătorilor “albaştri”, iar oraşul era la picioarele lor. Numărul microbiştilor se mărea necontenit, tinzând să egaleze populaţia oraşului.
Anne Tinu se resemnă : soţul ei era incorijibil. Ba, mai mult, uneori îşi stăpânea cu greu dorinţa de a merge şi ea la stadion, să vadă “minunea albastră”, aşa cum titrau ziarele. Iar de vrăjitoarea tuciurie uită complet.
La sfârşitul campionatului, echipa se plasă pe locul secund în clasament.
Păcat că se trezise atât de târziu.
Dar aveau să vină alte campionate, noi cupe şi competiţii europene.
Primul meci, primul scor astronomic, chiar în faţa campioanei en titre. La meci îşi gasiră, cu greu, loc în tribună şi câţiva suporteri ai echipei vizitatoare, dar până la pauză, aceştia aplaudară cu frenezie reuşitele gazdelor.
La prima întâlnire din Cupa UEFA, stadionul, plin, era înconjurat de zeci de mii de oameni care ar fi dorit un bilet de intrare. La sfârşitul meciului, încheiat în avantajul “albaştrilor”, conducerea clubului promise că în cel mai scurt timp va demara construcţia unui nou stadion, mult mai încăpător. Şi se ţinu de cuvant, mai ales că şi suporterii sprijiniră, financiar, proiectul.
Sezonul fotbalistic se desfăşură fără sincope. Drapelul Albastru primi şapte goluri, marcă o sută patruzeci şi unu, câştigă toate meciurile şi îşi înscrise în palmares Campionatul, Cupa României şi Cupa UEFA.
Ce păcat, însă, că la meciurle echipei naţionale, jucătorii albaştri făceau simplă figuraţie, provocând disperarea selecţionerului. Cum oare nişte jucători irezistibili la echipa lor de club nu erau în stare să stea în calea adversarilor la meciurile naţionalei?
Nu aceeaşi problemă o aveau locuitorii oraşului. Ce le păsa lor de echipa naţională? Aia era pentru amărâţii din alte oraşe, acolo unde nu existau dream-teamuri ca a lor. Ei îşi iubeau “albaştrii” şi organizau, de dragul lor, adevărate festivaluri săptămânale.
Sezonul care urmă fu şi mai bun. Drapelul Albastru cuceri întâi Supercupa Europei. După care, în vară, au poposit în vitrina clubului o nouă Cupă a României, Cupa Ligii Campionilor şi trofeul Campionatului Naţional. Presa din toată lumea a descris în culorile cele mai vii evoluţia echipei albastre, inventând noi epitete pentru a o lăuda şi elogia.
Într-o zi, însă, a început dezastrul.
În tribuna stadionului din Tokio care găzduia Finala Cupei Intercontinentale, un suporter al campioanei Americii de Sud (care mânca bătaie cu opt la zero) scăpă o vorbă regretabilă :
– Ce rost mai are să mergem la meci, când se ştie dinainte cine va câştiga?
Probabil că mulţi reflectară la această întrebare, pentru că spectatorii de
fotbal se împuţinară la fiecare meci, cu toate că Drapelul Albastru obţinea noi şi noi victorii la diferenţe de scor tot mai mari.
Într-o duminică, Anne Tinu era să leşine când îl văzu pe Călin intrând,
furios, pe uşă, deşi ceasul arăta că mai e de jucat o repriză. Domnul Tinu îşi aruncă pălăria şi umbrela pe un scaun, spunând, plin de năduf :
– E deja 6 – 0. Ce rost avea să mai stau?
Exemplul lui fu urmat, în curând, de toată lumea, iar Drapelul Albastru a
ajuns să joace în faţa unor imense tribune goale. Dar continuă să câştige tot. De multe ori, echipele adverse nici nu mai catadicseau să se prezinte la joc; cu toate că antrenorii albaştri introduseseră jucători tineri, ba chiar şi copii, tabela de marcaj arăta cifre din ce în ce mai mari.
După ce lăudaseră, ziarele începură o campanie împotriva echipei, ba chiar şi a fotbalului, pe care îl descriseră drept cea mai mare farsă posibilă, o ruşine pentru omenire. Interesul general pentru fotbal scăzu dramatic, îngrijorător.
Peste tot în lume, sponsorii s-au retras brusc din acest sport şi curând cluburile, ajunse în colaps financiar, începură să dispară. Drapelul Albastru se desfiinţă şi el, după ce rămăsese singur pe scena fotbalistică.

Într-o zi, pe când se întorcea de la serviciu, doamna Anne Tinu fu oprită pe stradă de către o ţigancă bătrână.
– Auoălică, cucuoană, nu mă mai cunoşti? Păi eu îs Ţiţa!
Anne scormoni zadarnic în memorie.
– Ţiţa! Vrăjitoarea! Nu mai ştii când ai venit să-l descânt pe omu’ mătălică să se lase de fotbal?
– Aha, acuma ştiu. Şi ce vrei?
– Cum ce?! Vreau să mă plăteşti, cucuană!
– Dar de ce să-ţi plătesc? Că el tot a mers la meci, până aproape de desfiinţarea fotbalului. Bine c-am scăpat!
– Păi da, cucuană! Da’ mătălică cine crezi că a făcut toate? Eu! Când am văzut că omu’ mătălică nu poate fi vrăjit, am descântat echipa, să câştige mereu. Ai văzut că am făcut bine?

Textul este, clar, o utopie, chiar dacă în 2012 vedem cum miliardari cu mare dare de mână încearcă să creeze echipe de tipul Drapeului Albastru, care să mărşăluiască semeţe peste orice alt „11” din orice oraş şi orice ţară. Poate Barcelona să fi fost aproape de realizarea acestui ţel, însă nimic nu e etern şi asta se vede deja. Unde mai pui că după valul de admiraţie ce a înconjurat la început echipa catalană, nu puţini au fost cei care au spus că barcelonezii, prin magia lor din teren, omoară, de fapt, fotbalul. Şi uite cum utopia nu mai pare chiar aşa… utopică.

În această situaţie, apare o mică dilemă cu care până şi cel mai mare suporter de rezultat poate ajunge să se confrunte: ce te faci când echipa ta câştigă tot? Desigur, e frumos la început pentru că, nu-i aşa, toţi ne dorim numai victorii şi înjurăm şi bem şi mai înjurăm puţin atunci când favoriţii pierd. Dar, ştiţi vorba aceea, ai grijă ce-ţi doreşti că s-ar putea îndeplini. Victoriile te vor face fericit, asta e clar. La început! Lipsa adversarilor, lipsa celor care să-ţi pună probleme, lipsa înfrângerilor până la urmă, vor răpi tot ce are mai frumos de oferit frumosul joc: speranţa, aşteptarea cu sufletul la gură până în ultimul minut, deziluzia şi tristeţea, puterea te a te ridica şi a o lua de la capăt. Ironia face ca domnul Petrescu să fi scris textul ce tocmai l-aţi citit în primăvara când Drapelul Albastru, ăăă, pardon! Steagul Roşu îşi aduna forţele pentru a ataca cupele europene de unde absentase vreme de 27 de ani. Dar, reţeta succesului a fost perfectă: nişte victorii dramatice, nişte înfrângeri şi o calificare obţinută spre final de sezon. În paralel, că tot pomeneam la începutul acestei mini-cronici despre utopii realizabile, să ne aducem aminte de ultima promovare în Liga 1. A fost spectaculoasă, a fost extravagantă, a fost obţinută cu multe etape înainte de final. Nu zic că nu m-a bucurat la culme, aşteptam de trei ani reluarea duelurilor cu „granzii”, însă din 5-0 în 4-2 în 3-0 în 6-0, deşi entuziasmant la început, totul se transformă uşor-uşor într-o piesă de teatru al cărei final îţi este cunoscut. Îţi dă o stare de bine, dar nu te mai aprinde ca înainte, când totul era incert. Vă vine sau nu să credeţi, a fost nevoie de un gol îl ultimul minut al etapei de debut în prima liga pentru a simţi iarăşi adevăratul gust al unui gol.

Bun, nu ştiu dacă asta e exact mesajul ce a vrut să-l transmită Mihai-Athanasie Petrescu, dar vorba aia, criticii elaborează propriul lor mesaj, uneori diferit de ce a vrut să spună autorul. Ceea ce nu e un lucru neapărat rău. Dacă o operă e capabilă să genereze dispute legate de ce vrea să spună, înseamnă că suntem pe calea cea bună, a descoperirii nu doar a unui singur adevăr, ci mai multor. Oricum, nu doar nevestele disperate şi ţigăncile cu talent la magie neagră vor fi unicele responsabile pentru „desfiinţarea fotbalului”, ci şi acele chestii numite FIFA şi UEFA, sponsori şi bani, care vor avea un cuvânt al naibii de greu de spus.

10 comentarii Adăugă-le pe ale tale

  1. Cand am scris povestea asta am incercat sa imi dau un raspuns chiar mie, ala care visa, cum spune Razvan, ca echipa lui sa fie invincibila. Am incercat exercitiul de imaginatie si de logica si a iesit ce a iesit.
    Sigur, restul e literatura.
    Dar, asa cum a facut personajul meu ar face orice fan. Am mai spus-o, fotbalul asta „used to be” un joc sportiv. In ultimul timp nu mai e asa. E o afacere pentru capitalisti si pariori. Iar suporterii incearca sa nu vada chestia asta, doritori sa participe la un spectacol. Din pacate, spectacolul s-a mutat pe canalele de televizune, acolo unde behaie de zor „berbecali” sau explodeaza buteliile lui borcea. Cel mai urat caz din istoria recenta este, dupa parerea mea, cel al Unirii din Urziceni, care a satisfacut o anumita dorinta a unui capitalist si exact ca in bancul ala [Mama, isi intreaba o fetita mama, ce e aia ejaculare” Ce sa fie fata mea, e momentul cand el isi pierde tot interesul pentru tine.] si-a pierdut tot interesul. Fara sa se gandeasca nici o clipa la suporterii pe care i-a aprins si care nu ejaculeaza simultan cu patronul satisfacut.
    Si parerea mea e ca sportul, in general, se indreapta catre final. Poate si restul lumii, dar asta nu ar conta.
    Unde e poezia tenisului lui Ilie Nastase? In noile cuceriri ale tehnicii fabricantilor de rachete, care l-au transformat intr-un schimb de trasoare?
    Unde e poezia gimnasticii Nadiei? In scandalurile legate de banii din premii? ca sa nu mai zic de noul sistem de notare, pe care il pricep numai arbitrii …
    Unde e dragostea jucatorilor de fotbal pentru jocul lor? Am discutat cu fotbalisti batrani, care nu castigau bani din joc, poate cel mult berea data de antrenor sau de colegii de fabrica, dar bagau in fotbal o gramada de bani, pentru echipament, transport, etc. Si nu auzisera de sustinatoare de efort, de sponsori, publicitate etc. Jucau si se jucau, pentru ei si pentru spectatori.
    Am discutat cu rosioreni care isi sustineau echipa de divizia a doua sau a treia in anii ’50, ’60’, ’70, chiar si ’80, mergeau dupa ea cu trenul prin tara, povesteau apoi in tot orasul cum a jucat echipa …
    Imi amintesc ca in august sau septembrie 1980 m-am intalnit in tribuna pe Tractorul cu o mutra cunoscuta. Era primul meu an de rosiorean adoptat. Era finul lui socrumeu. L-am abordat si mi-a aratat o gasca numeroasa de rosioreni veniti cu cateva Dacii la meciul Tractorul – Rova. La divizia a doua, la o distanta de peste 250 km! (Intre paranteze fie spus, unul dintre jucatorii Rovei de atunci mi-a fost, dupa cativa ani, coleg de cancelarie si am discutat fenomenul). Era vremea cand toti barbatii din Rosiori cunosteau echipa, stiau o multime de amanunte quasi-intime despre jucatori si s-au aducat cu zecile la inmormantarea unuia dintre ei. Iar in anii ’80 pana si eu eram nelipsit de la meciuri – imi amintesc ca pana si in ziua cand mi-am botezat baiatul m-am pomenit ca mesenii au fugit la meci (eh, m-au luat si pe mine) si au revenit dupa fluierul final, iar nevestele nici macar nu ne-au omorat in bataie.

    Am auzit ca mai exista o echipa de fotbal prin oras, nu stiu precis cum se cheama si pe unde joaca, pentru mine stadionul nu mai e important decat atunci cand vine in misiune elicopterul 334 de la SMURD.

    1. Nae spune:

      D-le Petrescu acei fotbalisti „nebuni” dupa fotbal exista si pot fi intilniti duminica de duminica pe „maidanele” de la marginea comunelor transformate de multe ori in islaz comunal pentru a tunde vacile gazonul.Ei sunt ,exista si vin din timpuri mai vechi sadind saminta pasiunii pentru acest sport.Ei sunt de multe ori vechii dascali si profesori practicanti ai acestui sport la tinerete si care tin treaza dragostea pentru fotbal. Pentru ca de doua ori pe an imi vizitez rudele si parcurg cei 250 de km Brasov-Rosiori de multe ori duminica am ocazia sa vad cel putin 20-30 de terenuri unde se joaca fotbal cu o pasiune si daruire peste ce vedem la Liga 1, fara vestiare, fara dusuri, cu tineri echipindu-se in masinile cu care merg la meciuri.Si findca d-voastra ati fost adoptat de Rosioreni, eu am fost adoptat de Brasoveni. da la Rosiori se joaca inca fotbal in liga 4-a, tot pe vechiul stadion(Rova-cindva) de linga liceu cu 500-600 sute de spectatori( ai echipei numite astazi Sporting Rosiori) la fel de iubitori de fotbal. Si eu am luat acest microb de mic de la unchiul meu si prietenul lui d-nul profesor Onelus Pantea si care in fiecare duminica ma duceau fie la meciurile Rovei sau ale Soimilor Scrioastea si m-am contaminat atat de profund icit l-am si practicat vreo 26 de ani la diverse niveluri de performanta. Ceea ce faceti d-voastra scriind nu faceti altceva decit sa insamintati, sa cultivati dragoste pentru acest sport si eu va multumesc. Cu respect

  2. NORGEMAN spune:

    D-le Petrescu, permiteti-mi sa va felicit pentru ce ati scris! Vreau sa atasez si link-ul cu textul complet, pentru ca e pacat sa nu fie pe aceasta pagina: http://agonia.ro/index.php/prose/13997239/Pu%C5%A3ini_%C3%AE%C5%9Fi_mai_aduc_aminte
    Cu aceasta ocazie mi-am adus aminte de o scurta perioada din copilarie cand scriam si eu scurte povestioare, compuneri sau cum se mai numesc acum, cu diverse teme mai mult sau mai putin fanteziste.

  3. Adrian Aliman spune:

    Comentariul domnului Petrescu e la fel de bun si de interesant precum articolul la care face referire. Pe cand o rubrica permanenta cu semnatura Mihai Petrescu ?

    1. M-am gândit la ideea extinderii „corpului redacţional”, cu dl. Petrescu, tu, Norgeman şi Ovi din Finlanda. Sunt sigur că fiecare ar aduce o contribuţie importantă, întrucât fiecare are idei şi moduri proprii de exprimare vizavi de ce înseamnă fotbalul şi Steagul şi ar fi păcat să se piardă.

      Rămâne acum doar să trec la „negocieri” cu cei vizaţi 😀

      1. Marius spune:

        O idee foarte interesanta, probabil si foarte utila pentru suflarea stegara de pretutindeni.
        Ar mai fi un .ro pentru renume, dar si un gravatar pentru sufletul tau galben-negru 🙂

  4. Multumesc pentru aprecieri.
    agonia.ro e un fel de cenaclu virtual, Norgeman, de ce sa nu incerci?

    Adrian, eu am avut un coleg de gradinita si de scoala primara cu numele Aliman Liviu. Locuia pe langa Cibo, Anina sau Aninoasa, nu mai stiu cum se cheama strada aia.
    Ceva ruda?

  5. Adrian Aliman spune:

    Nu, nu santem rude.

  6. ciprian spune:

    Ginditi-va mai bine, Drapelul Albastru chiar exista… Si nici nu duce lipsa de spectatori, sponsori s.a.m.d. Si nu cred ca va duce vreodata lipsa… Acum se numeste Barcelona, acum citiva ani Real Madrid si acum si mai multi ani AC Milan. Cine stie cine va fi peste 10-15 ani noul Drapel Albastru?

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile despre tine sau dă clic pe un icon pentru autentificare:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s