De la amatorism la profesionism

on

ASASINATELE SPORTIVE

Dacă în perioada interbelică mai toate cluburile de fotbal din România ajunseseră la statutul de cluburi profesioniste (cu oameni angajaţi şi plătiţi doar ca să joace fotbal), după cel de-al Doilea Război Mondial s-a revenit la situaţia anilor 1910-1912: cluburi de amatori.

Acuma, termenul de amator nu trebuie luat în sens peiorativ, amator=slab, doar că noul regim, adică cel comunist, nu considera că a juca fotbal poate fi considerată o meserie în sine, aşa că fiecare club trebuia să treacă fie sub tutela unei companii de stat sau a unei instituţii a statutlui. La urma urmei, pentru un regim care are în prim plan muncitorii, pe aceia care produc lucruri fizice, cu fruntea plină de sudoarea, fotbaliştii, înainte de a fi „fotbalişti”, trebuiau să fie oameni ai muncii. Muncii câmpului, muncii în uzine, nu contează, să fie muncă, pentru că fotbalul nu e muncă, e o joacă. De altfel, pe această premiză s-a şi desfiinţat în 1949 campionatul Diviziei C, pentru că se considera că răpea prea mulţi fotbalişti din câmpul muncii, iar cu planul cincinal nu era de şagă. Ca să nu mai spunem că fotbaliştii perioadei interbelice se vedeau acum în postura de a-şi căuta un loc de muncă „adevărat”, pentru că nu-şi mai puteau câştiga pâinea bătând mingea cu glorie în faţa unor tribune arhipline.

În cazul cluburilor, care în perioada interbelică erau patronate de diferiţi industriaşi (ceva în genu’ patronilor de azi, numai că mult mai stilaţi şi cu mai puţine apariţii în presă), supravieţuirea însemna alinirea pe linia impusă de Partidul Comunist anume, apartenența cluburilor de o companie de stat sau instituție a statului. S-a căzut pe capete! Ripensia Timişoara, primul club cu statut profesionist din România, a fost pur şi simplu spulberat de pe scena competiţională. Juventus Bucureşti, pentru a supravieţui, a trecut sub patronajul responsabililor cu petrolul, fiind mutată în 1952 la Ploieşti, unde a luat fiinţă Petrolul de azi. Venus Bucureşti fuzionează cu Uzinele Comunale Bucureşti, dar dispare în anonimatul Diviziei C, pentru ca odată cu dizolvarea celui de-al treilea eşalon în ’49 să dispară cu totul. Interesant cum un club care înainte de război făcea parte din elita fotbalului românesc s-a văzut nevoit să-şi reia activitatea din abisul ligilor inferioare, în timp ce alte cluburi „s-au trezit” efectiv propulsate în Divizia A. Iar cluburile care prin cine ştie ce miracol s-au aliniat după război tot la startul primei ligi au avut soarta decisă „de sus” pentru o dispariție imediată. Unirea Tricolor Bucureşti, spre exemplu, este preluată de către Ministerul de Interne, iar în 1948 este obligată să fuzioneze cu Maccabi Bucureşti pentru a da naştere clubului Dinamo. Nu în ultimul rând, clubul care nu a dispărut de pe orbită fără a duce o luptă zdravănă este Carmen Bucureşti. Carmen este un cuvânt latin care tradus în româneşte înseamnă poezie. Iar poezia echipei patronată și după război tot de industriaşul Ionel Mociorniţă, avea să-i supere pe mai marii statului. Locul 2 obţinut în sezonul 1947/48 şi sfidarea „prietenului sovietic” Dinamo Tbilisi venit în vizită în România au dus la eliminarea acestei echipe de pe scena românească. De fapt, motivul real fusese unul şi mai meschin: trebuia să se facă loc în Divizia A nou-înfiinţatei echipe CCA (aparţinând de Armată), actuala Steaua. Sic transit gloria mundi.

DUPĂ AL DOILEA RĂZBOI MONDIAL SUB TÂMPA

Braşovul? Ei bine, poate că norocul echipei braşovene, care atunci se numea U.A.B., a fost că în perioada interbelică nu era în topul primei divizii. A existat o şansă la promovare în 1943, în plin război, dar echipa pierde barajul. Apoi, alt „noroc”, să-i spun aşa, poate fi considerat cel că echipa aparţinea încă de la înfiinţare (1936) de o fabrică: Uzinele Astra Braşov, actuala Roman S.A. Astfel, echipa braşoveană nu avea de ce să se afle pe lista neagră a Partidului Comunist, ea aparţinând deja unei companii de stat. Mai mult, în 1948, U.A.B-ului îi este schimbat numele în „Steagul Roşu”, pentru a se potrivi mai bine noii ideologii de stat. Implicit, şi echipa de fotbal aparţinând uzinei îşi schimbă numele în Steagul Roşu. Tot în 1948, la Braşov ajunge un anume Silviu Ploeşteanu în căutarea unui loc de muncă. Fotbalist de clasă în perioada interbelică la UD Reşiţa, U Cluj şi Venus Bucureşti, Ploeşteanu căuta să se adapteze şi el noilor condiţii sociale. Ajuns la Braşov după cum spuneam în 1948, acesta se angajează la Uzina „Steagul Roşu” şi joacă şi fotbal pentru echipa uzinei timp de un an, înainte de a pune definitiv ghetele în cui. În paralel cu meseria de muncitor îndeplineşte şi funcţia de antrenor al echipei de fotbal a uzinei, deci era un amator, antrenoratul fiind doar o activitate adiacentă, el nefiind plătit exclusiv pentru a pregăti jucătorii. Şi din ’48 până în 1968, Silviu Ploeşteanu şi jucătorii săi au transformat „Steagul Roşu” din simbol comunist în renume braşovean, echipa urcând treptat din abisurile Diviziei Judeţene (1949) până pe locul 2 în Divizia A (1960) şi campioni balcanici în 1961.

Treptat, odată cu începerea procesului de destalininizare, lucrurile încep să se schimbe în ceea ce priveşte statutul jucătorilor. Pentru că fotbalul începuse să fie o treabă serioasă, cluburile nu-şi permiteau ca jucătorii de bază să sufere vreun accident de muncă înaintea unui meci important. Aşa că se acţionează pe sub nasul regimului, iar fotbaliştii legimitaţi la un anumit club sunt angajaţi mai mult de formă la compania sau instituiția de care aparţinea clubul respectiv. Spre exemplu: Sterică Adamache, când a fost adus la Braşov, a fost angajat ca muncitor la Uzina „Steagul Roşu”, însă acesta nu petrecea 8 ore pe zi, şase zile pe săptămână (înainte de 1990 se muncea şi sâmbăta) precum ceilalţi muncitori. Era portarul primei echipe, iar mâinile sale erau prea valoarase pentru etapa de duminică pentru a fi riscate furiei strungului. Salariul era ceva mai mare decât cel al unui muncitor de rând, iar primele primite după vreun succes decisiv erau sub forma premierilor care se practicau şi în fabrică printre muncitorii harnici. Numai că fotbaliştii primeau prime pentru ce-au făcut pe teren şi nu pentru numărul de cabine de camion asamblate. Dar în acte, Pescaru, Gyorffy, Adamache ori Ivăncescu, mai târziu Paraschivescu, Benţa sau Boriceanu, figurau ca muncitori în uzina de autocamioane.

Aşa era mersul lucrurilor peste tot în ţară. Poli. Timişoara, U Cluj, Poli. Iaşi, Univeristea Craiova sau Sportul Studenţesc se foloseau de statutul lor de cluburi universitare (aparţineau de universităţile din oraşele de reşedinţă) pentru a atrage fotbaliştii aflaţi la vârsta studenţiei. Pe perioada celor 4 sau 5 ani de facultate, un jucător era mai mult sau mai puţin prezent pe la cursuri sau seminarii dar mereu prezent la meciuri. Cu toate neajunsurile perioadei comuniste, a fost o perioadă boemă a fotbalului, legăturile dintre un jucător şi clubul pentru care juca fiind mult mai puternice decât în prezent, iar discrepanţele financiare dintre fotbalişti şi suporteri nu erau atât de mari pentru a le lua minţile celor dintâi şi a-i face să uite pentru cine joacă: pentru colegul de facultate sau colegul de secţie din uzină, pentru oraşul care l-a primit cu braţele deschise.

Bine, mişcarea era cunoscută de toată lumea, de la secretarul de partid al comunei până la Ceauşescu, dar cum din punct de vedere legal avea acoperire, totul era ok şi lumea fotbalului românesc ante-decembrist a mers înainte. Cluburile aveau stabilitate economică, locuitorii unui oraş erau trup şi suflet pentru echipa oraşului lor şi muncitorii sau studenţii cotizau o anumită sumă la buna funcţionare a clubului de fotbal. Ce să mai, erau „socios” cu acte în regulă (mă rog, până ancheta din 1981 a dovedit contrariul), toate erau bune şi bune erau toate.

TRECEREA LA PROFESIONISM. NOI CU CINE ŢINEM?

Apoi a venit momentul 1990. „Loviluţia” din zilele lui decembrie 1989 făcuse ca România să se deschidă şi ea practicilor Occidentului. Nu mai era necesară acum „camuflarea” jucătorilor pentru a înşela vigilenţa regimului. Porţile capitalismului şi ale economiei de piaţă tocmai se deschiseseră aşa că totul era permis. În limita legii, bineînţeles.

Braşovul post-decembrist? Vara lui 1990 înseamnă pentru clubul de sub Tâmpa, ca pentru mai toate cluburile de fotbal din ţară, trecerea la profesionism.

Omul care a avut ideea unei societăţi pe acţiuni la Braşov a fost Romeo Paşcu. El a „copt” de mult ideea, s-a bătut pentru hotelul „Tâmpa”, ca să aibă cu ce porni la drum, a venit şi cu multe alte idei, pentru ca echipa lui, fostul F.C.M. Braşov, care descinde din „Steagul Roşu”, să fie în pas cu această vreme a schimbărilor, când un simplu gest făcut mai devreme îţi oferă un avans mare pe un culoar câştigător.

Ioan Chirilă, „Regia Fotbalistică”, martie 1991

Din punct de vedere fotbalistic societatea pe acţiuni a fost un mare pas înapoi, privind retrospectiv. Din 1990 şi până în 2000, echipa a schimbat mai mulţi antrenori decât în toată istoria de până atunci a clubului, clasările în campionat n-au fost mai sus de locul 9, ba chiar în 1997 retrogradăm de pe ultimul loc. Din punct de vedere fiscal a fost un „boom” economic pentru… acţionari. Jucători de bază vânduţi pe sume mari, dar cei mai mulţi bani intrau în buzunarele… acţionarilor. Jucători de viitor vânduţi pe sume de nimic dar cu bacşişuri „grase” şi transferuri doar de dragul comisioanelor. Mai mult, are loc colapsul Uzinei de Autocamioane din cauza falimentarului proces de privatizare prin care a fost nevoită să treacă. Când muncitorii sunt concediaţi constant, e clar că echipa de fotbal nu mai are cum să se bucure de sprijinul financiar generos al uzinei. Contractele de privatizare negociate de către statul român parcă s-au făcut în bătaia de joc a fabricilor. De-a lungul şi de-a latul României, privatizarea a avut un iz de „scapă cine poate”, obiectivul privatizării fiind acela  de-ai pune bine pe „băieţii deştepţi” şi nu de a asigura continuitatea muncii de producţie în fabrici şi uzine. Iar „băieţii deştepţi” cumpărau pe sume de nimc uzinele pentru a le vinde apoi bucată cu bucată la fier viechi sau pentru a le folosi drept paravan operaţiunilor de spălare de bani, ulterior vânzându-le la fier viechi sau unor investitori străini.

Haosul a fost total. Echipa de sub Tâmpa navighează în cele mai tulburi ape ale existenţei sale şi tot „graţie” management-ului lui Romeo Paşcu, aproape că se compromite, jucând pe 16 martie 1996 la Piteşti, cu FC Argeş, purtând pe tricouri sigla PDSR-ului (Partidul Democraţiei Sociale din România), actualul PSD, partid aflat în cursa pentru alegerile prezidenţiale din acel an. Ironic cum din 1948 şi până la căderea comunismului în 1989, clubul nostru nu a purtat niciodată pe tricouri însemne comuniste, pentru ca în plină democraţie românească să se compromită în acest mod. Lumânarea de pe colivă avea însă să fie implicarea clubului în „Cooperativă”, un fel de frăţie de sânge între diferiţi patroni şi preşedinţi de Divizia A. „Cooperativa” acţiona din umbră. Stabilea cine la cine câştiga, stabilea preţul de victorie şi de înfrângere, la naiba, stabilea practic clasamentul. Cu timpul, practicile „Cooperativei” depăşise de mult statutul de mişcare „underground”. Era o mascaradă ce se juca cu cărţile pe faţă în faţa camerelor TV şi în paginile ziarelor. Lumea ţipa şi atenţiona asupra neregulilor existente şi a devalorizării sportive în continuă creştere, dar totul era în van. Este de notorietate „rivalitatea” dintre Gloria Bistriţa (patronată de Jean Pădureanu) şi FC Braşov, în care fiecare echipă îşi câştiga meciurile de pe teren propriu aşa, ca-ntre prieteni. Şi acesta e doar un exemplu, reţeaua „Cooperativei” fiind mult mai cuprinzătoare.

Dacă în perioada interbelică profesionismul cluburilor de fotbal însemnase un mare pas înainte, perioada de după 1989 a adus un regres poate chiar mai mare decât trecerea la amatorism după cel de-al Doilea Război Mondial. Scăpaţi la bani, cum se zice, „oamenii de fotbal” s-au mişcat repede pentru a pune fiecare mâna pe felia sa de univers fotbalistic, asigurându-se apoi că nimic nu cade la voia întâmplării. Sau la cea a valorii. Meciuri viciate, clasamente viciate, VALORI viciate, totul în numele capitalismului şi a economiei de piaţă, aşa cum au fost ele percepute în România.

Preluarea clubului în 1999 de către omul de afaceri Ioan Neculaie aduce sub Tâmpa linişte şi o oarecare stabilitate economică, ba mai mult, în 2001 FC Braşov obţinea califcarea în cupele europene după o pauză de 27 de ani. Însă mişmaşurile trecutului îi ajung din urmă pe „stegari” în 2005, când clubul este anchetat pentru datorii către bugetul de stat, evaziune fiscală şi gestiune frauduloasă de fonduri, „operă” a perioadei manageriale a lui Romeo Paşcu. Mai mult, clubul era ameninţat chiar cu falimentul. De altfel, un an mai târziu, Paşcu şi Vasile Kraila, responsabilii cu „traseul” banilor în cadrul clubului, demisionează, o nouă eră deschizându-se practic pentru echipa noastră, în care gestiunea clubului în folosul altora şi „Cooperativa” aveau să fie doar nişte amintiri foarte neplăcute şi urâte.

Dar, nu ştiu de ce, senzaţia mea este că obiceiurile vechi mor greu. Ultimii ani au arătat o conducere preocupată de orice altceva, mai puţin de stabilitate la nivelul lotului şi de suporteri. Iar astea te pun pe gânduri. Dar na, ăsta e fotbalul profesionist din România, aşa cum a fost el înţeles de „băieţii deştepţi”.

2 comentarii Adăugă-le pe ale tale

  1. Sorake spune:

    Sigur nu esti inrudit cu Nea Vanea?

  2. Nutzu spune:

    Dobrica…pff .pe bune…m-ai lasat gura cascata…nu stiam astfel delucruri..decat din auzite…dar ai relatat tot adevarul….noi…stim cu totii ca suntem dusi de nas.si stim prea bine si in zilele noastre ce se intampla in fotbalul nostru!…asta e…asta.i Romania…nu putem schimba nimic…oricum respect total pt ce ai scris…!noroc ca traim intr.o „democratie”…altfel…stii unde erai:))

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile despre tine sau dă clic pe un icon pentru autentificare:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s