Viaţa şi moartea lui Stere Adamache -III-

Când Domide, Oblemenco şi compania încep să se enerveze…

„Când s-a desfiinţat Viitorul, Suciu, Petescu, Sorin Avram şi Pavlovici au plecat la Steaua, Haidu şi Gergely la Dinamo, Dumitru Popescu la Progresul, Dumitriu şi Jamischi la Rapid, Neşu la Universitatea Cluj, Pall la Petrolul şi aşa mai departe. Adamache a ajuns la Braşov, dar şi asta este poveste interesantă. La Galaţi, Siderurgistul se afla pe primul al seriei după meciurile turului, aşteptându-se o promovare care dealtfel avea să se împlinească în vara anului 1963. Stere îşi mărturiseşte însă intenţia de a juca la Steaua şi formele erau ca şi perfectate. Într-o noapte, la Bucureşti apare însă fostul antrenor al Steagului Roşu, regretatul Silviu Ploeşteanu, care insistă ca Stere să vină la Braşov. Nu ştiu ce i-o fi spus Ploeşteanu lui Adamache, cum l-o fi convins, dar fapt este că Stere în acea seară în „Volga” neagră venită de la Braşov, pe nesimţite de nimeni, luându-şi cu el cele două valize cu lucruri şi, poate, regretul de a fi părăsit o echipă care începea să semene cu o familie. Aşa a ajuns Stere la Braşov, fiindcă îi făcuse foarte bună impresie bătrânului Ploeşteanu, şi aşa l-a luat Steaua pe Suciu în locul lui Adamache.

La Steagul Roşu, titularul porţii era C. Ghiţă, actualul arbitru de fotbal. Stere n-a apucat să joace în primăvara anului 1963 decât 9 meciuri, în majoritatea intrând după pauză în joc, dar Silviu Ploeşteanu simţise că Ghiţă nu mai făcea faţă şi-l pregătea în linişte pe Stere. Iar când Ghiţă a luat un gol de la vreo 40 de metri de la Tătaru, în meciul Steagul Roşu – Steaua, Adamache devine titular de drept şi de fapt. Foştii colegi de echipă vorbesc astăzi toţi în acelaşi fel, adică numai în cuvinte foarte bune despre felul în care se antrena Adamache, venit la Braşov cu destulă „firmă”, dar el fiind nevoit să mai muncească încă multă vreme pentru a câştiga simpatia publicului şi încrederea echipei. „Silviu Ploeşteanu i-a fost ca un părinte – spune astăzi fostul său coechipier Iuliu Jenei, de care Stere a fost legat până în clipa morţii de o mare prietenie, întregită printr-o aceeaşi mare prietenie între soţiile celor doi jucători. Când a venit la noi, mulţi l-au privit cu neîncredere. După ce Ghiţă s-a retras, în concurenţă cu Mache, aşa îi spuneam noi lui Adamache, s-au aflat portarii Liebardt şi Carol Haidu, ultimul la fel de talentat ca Stere. În cele din urmă, Haidu a plecat la Steaua, iar Stere a rămas titular, dovedind tot mai multă constanţă, sobrietate în joc, o alură cu adevărat de mare portar, cu care impresiona pe toată lumea. Eu, ca stoper al Steagului Roşu, am jucat mai bine de 10 ani de zile cu el în spate, meci de meci. Când nu-l simţeam în poartă, când lipsea deci de pe teren, parcă nu mai aveam aceeaşi siguranţă în joc. Nici eu, nici ceilalţi jucători din apărare. Am avut o linie de fund dintre cele mai bune din întreaga divizie. Vă mai aduceţi aminte: Adamache – Anghelini (sau Ivăncescu), Jenei, M. Olteanu, Rusu. În faţa noastră jucau Pescaru, Cadar, Balint… Au fost meciuri când puteam să jucăm o zi întreagă şi n-am fi primit gol! Îmi aduc aminte de un meci la Arad.  U.T.A. era în mare formă. Broşovschi, Domide şi toţi ceilalţi ne înghesuiseră rău în careul nostru, iar la poarta lui Stere era un adevărat bombardament*

Stere Adamache. sursa: revista "Flacăra", iulie 1978

Dar Mache era într-o zi când nimeni nu i-ar fi putut da gol. La un moment dat, după ce Stere a scos o minge de la păianjen, Domide a exclamat <<Să-l ia dracu’ pe ăsta; eu nici nu mai trag la poartă!>> Spre finalul meciului, U.T.A. bagă în teren un puşi, un debutant îmi pare. Primeşte o minge şi trage la poartă de la vreo 30 de metri. Toţi au început să strige la el: <<Ce mă, ai înnebunit? Noi nu putem să-i dăm gol din 5 metri şi tu tragi de la 30 ?!>> În ziarul de a doua zi, jucători de la Steagul au primit numai note de 6 şi 7. Stere a luat 10!”

După mulţi, Stere Adamache era un pedant. Îmbrăcat întotdeauna la costum, de preferinţă bleu-închis, cămaşă albă, cravată la gât. Pantofii întotdeauna lustruiţi, străluceau. După cum se ştie, echipamentul de fotbal se spală de fiecare dată, după meci, la spălătoria clubului. Dar Stere nu se mulţumea numai cu atât. De multe ori, în cantonament fiind, se apuca şi-şi spăla de unul singur, încă o dată, tricoul lui de portar, la fel şi chiloţii, jambierele, ba chiar şi şireturile de la ghete le freca cu apă şi săpun, până deveneau imaculate. Ţinea extrem de mult la impresia pe care o lăsa pe teren. A jucat în total exact 253 de partide în prima divizie, dintre care numai 5 pentru Viitorul, restul pentru Steagul Roşu… Iată care este părerea lui Csaba Gyorffy, fosta extremă stânga a echipei braşovene, despre Adamache: „Stere era în primul rând un meseriaş al fotbalului. Trăia pentru fotbal! Pentru el îşi dădea sufletul, îşi dădea tot ce avea. Adamache n-ar fi intrat la un antrenament dacă nu era în stare să scoată tot din el. Mai bine rămânea pe margine. Şi nu era meci la care să nu se <<omoare>>, să apere <<pe rupte>>, cum spunem noi. Îmi aduc aminte de un meci jucat la Craiova, cu Universitatea. Echipa lui Oblemenco era atunci pe primul loc şi mai erau doar câteva etape până la sfârşitul campionatului. Noi însă nu stăteam prea bine, şi ne-am gândit să-i rugăm pe craioveni să fie mai miloşi, să nu ne bată aşa de tare şi, poate, să ne lase să luăm şi noi un punct! << Poate aţi înnebunit, ne-a spus Oblemenco, azi vă dăm cel puţin patru!>> Era anul în care Craiova mergea nemaipomenit, învinsese la Bucureşti pe Steaua cu 6-2 şi pe Rapid cu 6-4, nimeni nu părea că poate să le stea în cale pentru cucerirea titlului de campioni. Numai că Adamache n-a fost de aceeaşi părere! Cum a început meciul, noi am marcat un gol prin Mateescu, apoi Adamache a început să-şi facă numărul. Aproape 40 000 de olteni priveau uluiţi pe  <<Centralul>> craiovean şi nu le venea să creadă. Stere a scos absolut tot. Şi şuturi de la 6 metri spre vinclu, trase de Oblemenco cu toată forţa! A fost un adevărat bombardament. Au tras Bălan, Oblemenco, Deselnicu, Ţarălungă, Marcu, Niţă, ba chiar şi fundaşii şi mijlocaşii, Strâmbeanu, Sameş, Bădin, Velea, veniţi în careul nostru pentru golul egalării. Stere prindea minge după minge şi le mai făcea şi cu tifla craiovenior! De câteva ori ne şi întorsesem cu spatele la poartă, fiindcă văzusem mingea în gol… Numai că Stere apărea iarăşi, ca prin minune, şi, cu palma, împingea balonul în corner! Lovitura de colţ tot el o prindea, deasupra tuturor… În final, ajunseseră craiovenii să se roage de noi să le dăm un punct, fiindcă altfel pierd campionatul, dar meciul ** s-a terminat cu scoru de 1-0 pentru Steagul Roşu!”

Dar n-a fost întotdeauna aşa. Cu Adamache în poartă (înlocuit uneori cu Haidu, apoi cu Papuc), Steagul Roşu a ocupat locul 6 în campionatul 1962-63, tot 6 în 1963-64, apoi locul 4 în 1964-65 (după Dinamo, campioană al patrulea an consecutiv, Rapid şi Steaua), locul 5 în 1965-66 (dar la numai un punct de locul al treilea, ocupat de Dinamo), locul 7 în 1966-67 – deci în general numai locuri din partea de sus a clasamentului primei divizii de fotbal a ţării. În campionatul 1967-68 însă Steagul Roşu ocupă ultimul loc în clasament, al 14-lea, cu numai 21 de puncte din 26 de partide! Căderea e prea spectaculoasă pentru a nu fi cauzată de un adevărat accident – iar accidentul se numeşte în primul rând… Stere Adamache. Mai cu seamă spre sfârşitul campionatului, Stere apără din ce în ce mai slab, primind goluri pe care, altfel, nici nu s-ar fi putut concepe să le primească. Lipseşte tot mai des de la antrenamente. Braşovul întreg e la curent cu ultimele sale aventuri. Cineva l-a văzut ameţit într-o bodegă, aruncând cu bancnote de 100 în lăutari, scoase mototolite din buzunare. Un altul l-a găsit într-o dimineaţă fără haină – şi-o pierduse, se părea, într-o aventură galantă, sfârşită penibil. Papuc apără tot mai des poarta Steagului Roşu. Cariera lui Adamache pare să se apropie de sfârşit. În vara are loc barajul pentru promovare în prima divizie (după sistemul adoptat în acel an, baraj din patru echipe, ultimele două din „A” , plus câştigătoarele celor două serii de „B”). Steagul Roşu câştigă cu 2-0 în faţa Politehnicii Galaţi dar face numai 1-1 cu Crişul şi pierde 0-3 în faţa Progresului, cealaltă candidată la retrogradare. În cele trei meciuri, Stere nu apără decât câteva minute, în ultimul joc, după scorul de 0-3. Rămâne în Divizia A Progresul şi promovează Oradea. S-a sfârşit cariera lui Adamache? La numai 27 de ani el are tot ce este nevoie pentru a se numit un fotbalist terminat.  Clubul începe dealtfel să se gândească să-l „mărite” cu altă echipă, oricare ar fi ea, numai să fie în stare să mijlocească o sumă de bani…”

*Meciul s-a disputat în campionatul 1974-75. Raportul statistic a fost următorul: 18-0 la cornere; 16-3 la şuturi la poartă (10-1 pe spaţiul ei). În „Sportul”, titlul cronicii a fost: „Portarul oaspeţilor, imbatabil!”.

**Partida s-a disputat în campionatl 1972-73. Universitatea avea înaintea meciului cu Steagul Roşu (disputat cu 4 etape înainte de final), 4 puncte avans, faţă de urmăritoarea sa, Dinamo, avans ce părea decisiv pentru titlul de campioană. În ultima etapă, craiovenii au pierdut la Arad (amintiţi-vă de golul lui Broşovski rămas celebru) şi Dinamo a câştigat titlul la golaveraj – pentru un gol în plus. Dar, într-un fel, în acel an Stere Adamache a decis câştigătoarea campionatului…”

Dumitru Graur, revista „Flacăra”, iulie 1978

Lunea viitoare: renaşterea lui Stere Adamache – din jucător terminat, erou al oraşului.

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile despre tine sau dă clic pe un icon pentru autentificare:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s