Viaţa şi moartea lui Stere Adamache -II-

Fotbalul se hotărăşte pe centru

„S-a născut la 17 august 1941. Îl chema, de fapt, Sterică Adamache, dar vom continua să-i spunem Stere, aşa cum îl striga toată lumea. Era gălăţean, adică vreau să spun că s-a născut în Galaţi, fiindcă se legase desigur între timp mai mult de Braşov, oraş în care s-a mutat  la nici 22 de ani, decât de oraşul de pe Dunăre. N-a avut o copilăre fericită. Tatăl său a murit pe când Stere avea numai 11 ani. Mama, Iordana, torturată de atâtea griji şi atâţi copii, şi-a căutat refugiu uneori dincolo de gardul curţii proprii. Stere a fost învăţat de mic cu băutura. Mai târziu avea să spună, fiind certat pentru periodicele sale „scăpări” – „Ce vreţi de la mine, eu sînt fiu de podgorean, nu-s ca voi. Eu sînt botezat în vin, nu în apă sfinţită!” Locuind mai spre marginea oraşului, lângă aeroport, n-a dus niciodată lipsă de câmp liber pentru joacă. Bineînţeles, fotbal de dimineaţă până seara. Juca în câmp (şi la propriu şi la figurat!), stopper sau centru înaintaş. Şi mai târziu, când a ajuns în poartă, era de părere că fotbalul se hotărăşte numai pe centru, marginile terenului sau ale echipei fiind mai de umplutură! Într-o zi s-a dus cu băieţii de vârsta lui la terenul echipei Dinamo Galaţi. I s-au dat o pereche de tenişi strâmţi şi un tricou, ţinea bine minte, cu alb şi roşu. Şi-a scris seara numele pe el, cu cretă, şi aşa a ajuns într-o echipă de pitici. Curând mama l-a dat la şcoala profesională a Şantierului naval, trecând imediat, desigur fără forme deosebite,  la echipa de juniori a Ancorei Galaţi. Într-un meci (aşa cum se întâmplă întotdeauna! ), portarul titular s-a accidentat, iar Gogu Ivanov, antrenorul, i-a strigat să intre el în poartă, în locul lui unul Ilie, accidentat. Ce s-a întâmplat cu Ilie nu mai ştie nimeni, dar Stere a rămas de atunci în poartă. Prin 1958, echipa de seniori a Ancorei având un meci amical cu echipa Metalosport Galaţi, Adamache apără foarte bine şi, deşi încă junior, trece la echipa „mare”.  Nu după multă vreme, la Galaţi se înfiinţează Clubul Sportiv Orăşenesc, din care fac parte foştii jucători ai lui Dinamo dar şi alţi câţiva fotbalişti mai buni din oraş, între care şi tânărul Adamache. Ca antrenor este numit Virgil Economu, mare personalitate a fotbalului românesc, fost selecţioner unic al echipei naţionale. El este cel care-l consacră pe Stere ca portar. Economu văzuse toţi mari portari ai Europei şi, apoi, era un teoretician perfect, cunoscând jocul de fotbal în toate chichiţele sale, deşi, lucru curios, nu dăduse niciodată cu piciorul într-o minge! De la el Stere a avut de învăţat o mulţime de lucruri. Între care, să nu pună pe el lucruri ţipătoare, după teoria că o culoare deschisă atrage ochiul atacantului, care vede portarul şi trage în colţul opus! În fapt, circulau pe atunci tot felul de astfel de teorii, vă mai aduceţi aminte desigur de cea cu chiloţii peste genunchi, pentru ca să nu se vadă fenta… Dar, Virgil Economu avea dreptate dintr-un alt punct de vedere. Îmbrăcat în negru, portarul impune respect. Negrul înseamnă respect. Portarul trebuie să fie un jucător foarte serios, ce se cere a fi respectat. Altfel, dispare siguranţa! Tot Economu, „nea Virgil” cum îi spunea toată lumea  (a murit tot în vara lui 1978, cu numai câteva zile înaintea lui Adamache!), l-a învăţat pe Stere să dirijeze apărarea. „Portarul, spunea, este jucătorul care vede cel mai bine jocul din teren!” Cu voce tare, care să poată trece peste vuietul tribunei – atribut important al portarului de clasă. Stere avea calităţi native foarte bune, se antrena extrem de sârguincios, îi mai trebuia doar puţină ştiinţă a jocului. Virgil Economu născocise şi o mică şmecherie cu o sfoară, o chestie poate rudimentară, dar foarte practică. „Ăsta e alfabetul portarului, zicea. Cine nu ştie geometrie în poartă, poate să plece acasă!” Sigur, de atunci s-au născut câteva generaţii de portari, fără să aibă habar de chestia cu sfoara, dar poate că n-ar fi fost rău s-o cunoască. Se leagă sfoara de cele două bare şi se întinde în teren, în unghi ascuţit. Antrenorul ţine cu mâna de vârf, acolo ar fi atacantul cu mingea, iar portarul, în poartă, calculează unghiul optim de apărare a şutului. Omul cu sfoara deplasează unghiul spre stânga şi spre dreapta, până la linia de fund, în unghi zero. Este un fel de geometrie plană, dar foarte necesară portarului de fotbal!

După Virgil Economu, Stere a mai lucrat la Galaţi cu Baratki şi cu Costică Marinescu. C.S.O. (n.a. Clubul Sportiv Orăşenesc) se afla în Divizia B, luptând pentru promovare în prima divizie. În primul an a promovat Ştiinţa Iaşi, iar în al doilea Metalul Târgovişte. La Târgovişte (tot Târgovişte, la care vom ajunge spre final!), în meci decisiv de promovare în „A”, echipei din Galaţi îi era suficient un meci nul  pentru a-şi păstra primul loc în serie. La pauză, scorul era 1-0 pentru echipa oaspete! Târgoviştenii au egalat, apoi au înscris al doilea gol din 11 metri, cam prin minutul 92! O singură consolare pentru Stere: pe banca de rezerve a Metalului stătea antrenorul Valentin Stănescu, marele său prieten de mai târziu, la Steagul Roşu.

Adamache dirijându-şi apărarea. sursa: revista "Flacăra", iulie 1978

Ajungem în anul 1962. Fotbalul nostru se pregăteşte pentru Turneul de juniori UEFA, care l-a găzduit în acel an. Antrenorului Gheorghe Ola i se fixase un singur obiectiv: câştigarea primului loc! Atunci, Ola a triat toţi tineri mai talentaţi din ţară, fără să prea ţină seama de vârsta lor. I-a plăcut Adamache, pentru seriozitatea lui la jocuri şi în pregătire, pentru talentul lui. Stere avea deja 21 de ani, dar a fost adus imediat la lotul de… juniori. A intrat astfel în circuitul fotbalului de adevărată performanţă, a început să deschidă ochii în lume, observând că jocul acesta cere şi foarte multe sacrificii. Se pregăteşte luni de zile extrem de intens, cu antrenamente cum nu mai făcuse până atunci, câte două pe zi, antrenamente în sala de forţă, cu haltere şi saci de nisip, cu cantonamente prelungite şi aproape nici măcar o zi liberă într-o săptămâna de muncă extrem de intensă. Alături de el sunt acum Suciu (de la Turda), Jamaischi (Fălticeni), Haidu (Sf. Gheorghe), Matei (Iaşi), Petescu şi Răcelescu (Timişoara), Pall şi Voinea (Ploieşti), Gergely (Baia Mare), Pavlovici şi Dumitriu II (veniţi de la Petroşani), D. Popescu (Pucioasa), Neşu (Cluj), S. Avram (Bacău), Năsturescu (Giurgiu) şi încă alţii. Echipa este înscrisă la tradiţionalul turneu de la Viareggio, în Italia, sub numele de… Progresul. Dar, în chiar primul meci (sistem tur-retur), naţionala noastră de juniori cade împotriva echipei Interanzionale, având toţi jucătorii tineri care mai târziu vor face faima Inter-ului: Domenghini, Mazzola, Corso şi ceilalţi! În primul meci, 3-3; în al doilea, 1-2! Internazionale câştigă turneul din acel an de la Viareggio, dar echipa noastră va triumfa, câteva luni mai târziu, în Turneul UEFA, de la Bucureşti. Stere nu va juca însă decât ceva mai mult de o repriză, fiind apoi înlocuit de Suciu, care va apăra până în finală. Adamache fusese de fapt titularul echipei, dar în primul meci al reprezentativei noastre (2-2 cu Belgia, pe stadionul Republicii) încasase două goluri pe sub el, iar Ola, poate văzându-l cât este de nervos, s-a hotărât să-l schimbe, trimiţându-l în poartă pe Suciu, ca şi pe Dumitriu dealtfel, în linia de atac. În vara aceluiaşi an, atât Stere şi Suciu, cât şi ceilalţi foşti coechipieri ai naţionalei de juniori formează echipa Viitorul, înscrisă în campionatul Diviziei A. Adamache debutează astfel în prima divizie, împreună cu toţi ceilalţi tineri minune ai echipei proaspăt formată, la 9 septembrie 1962, în meciul Viitorul Bucureşti – „U” Cluj, încheiat cu scor alb. Istoria acestei echipe, atât de mult simpatizate, este de acum cunoscută. După ce a făcut destule victime printre mai vechile divizionare A (6 victorii şi 3 meciuri nule din 14 meciuri), Viitorul a fost desfiinţată! Între meciurile remarcabile ale acestei echipe-fantomă se numără şi acela cu… Steagul Roşu, formaţia la care va trece mai târziu Stere, învinsă la Bucureşti cu scorul fluviu de 7-1! Putea avea viitor această echipă numită Viitorul? Este greu de răspuns astăzi, dar e poate bine să avem în vedere şi un experiment mai nou al federaţiei de fotbal, care a înscris în 1978 două echipe de juniori într-o serie a Diviziei C. Ele ocupă locuri din subsolul clasamentului. Şi este vorba de Divizia C, nu de prima divizie !!”

Dumitru Graur, revista „Flacăra”, iulie 1978

Lunea viitoare: cum a ajuns Adamache la Braşov, două meciuri „one-man show” rememorate de foştii colegi şi decăderea sa.

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile despre tine sau dă clic pe un icon pentru autentificare:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s