Viaţa şi moartea lui Stere Adamache -I-

Dar oare n-a spus atât de bine cineva (cine oare ?!) că un fotbalist moare de două ori în cursul vieţii? Prima oară, poate moartea cea mai dureroasă, când părăseşte scena fotbalului, când trece din mijlocul stadionului în tribuna sa, laolaltă cu anonimii spectatori şi iubitori ai sportului cu balonul rotund, pierzând mult mai repede decât s-ar fi aşteptat toate onorurile şi semnele de adulaţie ale publicului, pierzând uneori până şi simpatia suporterilor, devenind cu alte cuvinte cel mai muritor dintre oameni.

Dumitru Graur, celebru ziarist şi comentator sportiv

Este introducerea unui articol maraton apărut în iulie 1978, în revista „Flacăra”, dedicat carierei celui mai bun portar din istoria clubului FC Braşov, Sterică Adamache, ce a pierit în valurile Dunării pe data de 7 iulie.

Începând de astăzi, în mai multe episoade ce vor apărea în fiecare luni seară, vă voi prezenta în întregime articolul apărut acum mai bine de 30 de ani scris de Dumitru Graur şi intitulat chiar aşa: „Viaţa şi moartea lui Stere Adamache”.

Trista veste

„Aflăm trista veste a morţii tragice a internaţionalui Stere Adamache, cel mai vechi component al echipei Steagul Roşu. Înhumarea va avea loc astăzi…

În plină vară, lumea fotbalului nostru a fost zguduită de o ştire lapidară, apărută în ziarul de specialitate: „Ai auzit, a murit Adamache!”, şi vestea s-a răspândit cu iuţeala fulgerului, chiar dacă parcă nimănui nu-i venea să creadă. „Cum a murit?”, întrebau cei care încă nu aflaseră amănuntele. „S-a înecat în Dunăre!”

Apoi, încet, încet vestea a devenit aproape banală. Oamenii au început să se obişnuiască până şi cu ideea că Stere Adamache, până mai ieri adulatul publicului, nu mai există pe acest pământ. O moarte, mai cu seamă când ea se petrece la vârsta de numai 37 de ani, este fără îndoială ceea ce se cheamă „o dispariţie prematură”.  Dar oare n-a spus atât de bine cineva (cine oare ?!) că un fotbalist moare de două ori în cursul vieţii? Prima oară, poate moartea cea mai dureroasă, când părăseşte scena fotbalului, când trece din mijlocul stadionului în tribuna sa, laolaltă cu anonimii spectatori şi iubitori ai sportului cu balonul rotund, pierzând mult mai repede decât s-ar fi aşteptat toate onorurile şi semnele de adulaţie ale publicului, pierzând uneori până şi simpatia suporterilor, devenind cu alte cuvinte cel mai muritor dintre oameni. A doua oară, desigur, când îşi găseşte obştescul sfârşit, ca orice fiinţă pământeană, întreţinându-se în ultimii ani ai vieţii – să ne mai mirăm oare? – tot cu amintirile tinereţii, cu aduceri aminte din timpurile când publicul îl admira numai pe el, favoritul stadioanelor. Dar, iată, Stere Adamache a dispărut dintre noi la prea puţin timp de la dispariţia lui de pe stadioane pentru ca acest timp să mai conteze, de parcă el fotbalul ar fi însemnat viaţa însăşi, viaţă pur şi simplu, care, odată încheiată, nimic nu l-ar mai fi putut reţine printre noi… Lucrurile nu sunt chiar aşa departe de adevăr precum par! Pentru că viaţa lui Stere Adamache s-a confundat practic cu timpul pe care el l-a petrecut pe stadion, la antrenament sau la meciuri, iar moartea lui Stere Adamache, pe cât de stupidă şi de bizară a fost ea, n-a venit decât să pună punct unei uriaşe nemulţumiri, unui cert sentiment de frustrare, pornite din necazul unui final de carieră ratat, un final nemeritat fără îndoială, fiindcă altfel ar fi trebuit să creadă că întreaga sa viaţă n-a fost altceva decât o viaţă ratată.

Când a fost a Braşov pentru a întregi documentarea poveştii adevărate pe care o veţi citi în continuare, reporterul s-a trezit nu o dată felicitat pentru ideea lui, pentru simpla idee de a nu lăsa încă vălul uitării să se aştearnă peste personalitatea aceluia care a fost Stere Adamache, s-a trezit, spre surpriza lui, cu mâinile strânse de oameni pe care nu-i cunoscuse până atunci, dar oameni care se bucurau vizibil pentru fostul lor prieten, în locul fostului lor prieten dispărut. Mi s-a spus de mai multe ori că n-aş fi făcut decât un act de adevărată justeţe, pe care cel despre care aveam să scriu îl merita cu prisosinţă. „E păcat că s-a sfârşit aşa, ziceau oamenii, Stere ar fi meritat altceva!” În fapt, dacă e să ne aducem puţin aminte, vom observa că nu numai Adamache n-a avut parte de o retragere oficială pe măsura uriaşelor servicii pe care le-a adus clubului Steagul Roşu. De aceeaşi soartă s-au „bucurat”  majoritatea foştilor săi colegi de echipă, astăzi retraşi de mai multă vreme de pe terenul de fotbal, cum e cazul lui Jenei sau Gyorffy, în vreme ce lui Ivăncescu, nu Steagul Roşu, ci Tractorul, unde şi-a încheiat cariera de fotbalist, i-a organizat festivitatea de retragere din viaţa sportivă… Fără îndoială că o asemenea festivitate ar fi meritat şi Adamache, oricâte necazuri ar fi produs el Steagului Roşu! Să nu uităm, Stere Adamache a rămas la Steagul Roşu  – ca un adevărat port-fanion al echipei braşovene – mai bine de 13 ani de zile!

Pentru aceste motive, ca şi pentru altele, nemărturiste aici, dedicăm aceste rânduri celor care l-au iubit cu adevărat pe Stere Adamache…”

Dumitru Graur, revista „Flacăra”, iulie 1978

Lunea viitoare: filosofia lui Adamache despre fotbal, alcool şi traseul Galaţi-Turneul UEFA-Viitorul Bucureşti.

2 comentarii Adăugă-le pe ale tale

  1. marian spune:

    Este unchiul meu:((

    1. Fii mândru de el! Braşovul cu siguranţă este.

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile despre tine sau dă clic pe un icon pentru autentificare:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s