De la U.A.B. la F.C. Braşov via Steagul Roşu

Fotografia primilor viitori "stegari"

Toamna anului 1936. Un grup de persoane semnează actul prin care echipa de fotbal a Uzinelor „Astra” Braşov se înfiinţează. Primul nume este, evident, U.A.B. Bazele uzinei au fost puse de fapt în 1921, când s-a numit ROMLOC (ROmânia LOComotive), fiind necesar un centru de producţie al locomotivelor şi vagoanelor în zona de centru a ţării. Era un motiv în primul rând strategic. Şi, aşa cum ziceam, la începutul existenţei sale fabrica produce locomotive cu abur şi diverse tipuri de vagoane (clasa I, clasa a II-a sau marfar). În 1936 are loc fuziunea dintre ROMLOC şi Astra Vagoane Arad, prima uzină din ţară ce s-a ocupat cu producţia de vagoane. Tot din motive de ordin strategico-militar, (suntem în 1936 iar norii negri ai celui de-al Doilea Război Mondial începeau să se adune deasupra Europei) fabrica de la Arad este mutată cât mai în interiorul ţării. Până în 1940, Uzinele „Astra” Braşov continuă să producă locomotive, vagoane şi diverse tipuri de motoare. Odată conştientizat faptul că intrarea României în focul celei de-al doua conflagraţii mondiale este un lucru iminent, fabrica îşi schimbă denumirea în Societatea Astra Fabrica Română de Vagoane, Motoare, Armament şi Muniţiuni. Echipa de fotbal a fabricii a continuat însă să se numească Uzinele „Astra” Braşov, în 1943 fiind aproape de obţinerea primei promovări în Divizia A.

"Cartea de vizită" a Uzinei. Înainte de 1960, judecând după "Oraşul Stalin". Cel mai probabil, 1954-1955.
Emblema din perioada 1958-1966 care se regăsea şi pe capota autocamioanelor produse de uzina de la Braşov.

Odată cu instalarea solidă a comunismului în România (1948), U.A.B. se transformă în Steagul Roşu, noul nume al uzinei de care aparţinea echipa de fotbal. De aici şi confuzia pe care am întâlnit-o cu câteva ocazii, cum că echipa a fost înfiinţată de comunişti. Cu trecerea anilor, însă, Steagul Roşu fusese „descusut” de simbolistica cu care l-au impus „tovarăşii”. Un antrenor şi mai mulţi fotbalişti au reuşit acest lucru. În noul regim, fabrica a continuat să producă vagoane dar şi utilaje pentru industria minieră sau cea siderurgică. Abia în 1954 este produs primul camion dintr-o serie ce aveau să aducă uzinei braşovene renumele de „fabrica de camioane de la Braşov”. Camionul s-a numit SR 101. SR vine, evident, de la Steagul Roşu, însă 101 rămâne în continuare o enigmă. Camionul în sine a fost inspirat dintr-un model sovietic (ZIS 150), la rândul lui inspirat dintr-un model american (International KR 11). Odată cu anul 1958, inginerii braşoveni caută să dezvolte noi modele de camioane, folosind fondul american ca sursă de inspiraţie. A rezultat astfel modelul SR 131 „Carpaţi”.

SR 101 în construcţie

Denumirea de Steagul Roşu a fost purtată în „trei mandate”. Primul a fost şi cel mai scurt. Doar doi ani, din 1948 până la sfârşitul anului 1950. Odată cu 1 ianuarie 1951, numele se schimbă în Metalul. Era în trend la vremea respectivă numele ăsta. Metalul Hunedoara, Metalul Reşiţa fiind doar două exemple care îmi vin acum rapid în minte.

"Stalin", aşa cum apărea el pe Tâmpa, atunci când zelul limbilor date în dosul "prietenilor sovietici" ajunsese de un sublim ridicol.

Ni s-a spus Metalul până la finele lui 1954. Exact anul când uzina produce primul ei camion. Începând cu anul următor, ne numim iarăşi Steagul Roşu. Şi iarăşi doar pentru doi ani. Sub acest nume am reuşit să promovăm în Divizia A (1957), pentru ca debutul să-l avem sub denumirea de Energia. Dintre toate numele, acesta a fost cu durata de viaţă cea mai scurtă, dar, iată, a avut parte de momentele sale de glorie: primul meci în Divizia A şi sferturile Cupei. Vă imaginaţi cronica după debutul din august 1957? „Ieri, în Oraşul Stalin, echipa locală Energia, a repurtat o frumoasă victorie la primul său meci în Divizia A contra bucureştenilor de la Progresul.” Da, Oraşul Stalin, pentru că, tot „graţie” bunăvoinţei „tovarăşilor”, timp de un deceniu (8 septembrie 1950 – 24 decembrie 1960), Braşovului i-a fost rezervată „cinstea” de a purta numele craiului de la Răsărit.

Revenind la Steagul Roşu. Bine, de fapt niciodată n-am părăsit Steagul Roşu, pentru că, deşi echipa a fost botezată pe rând Metalul şi Energia, denumirea de Steagul Roşu din titulatura oficială a clubului se păstrase. Aparţinând de uzina cu acelaşi nume, nu avea cum să renunţe pur şi simplu, numai că „tovarăşii” au gândit, consider eu, astfel: „stimaţi tovarăşi, trebuie să arătam forţa clasei muncitoreşi locale şi să ne exprimăm prietenia faţă de măreţul popor sovietic. De aceea, am luat hotărârea ca de astăzi clubul de fotbal al Oraşului Stalin să se numească Metalul Steagul Roşu”. Apoi, după ce „tovarăşii” au observat că muncitorii sunt şi energici, au dat-o pe Energia Steagul Roşu.

Într-un final, probabil din economie pentru tuşul cu care se redectau actele oficiale ale clubului, se renunţă la Energie sau Metal pentru a păstra numai Steagul Roşu. Economia la „exprimarea prieteniei faţă de măreţul popor sovietic” nu era o opţiune de luat în calcul. De altfel, un lucru foarte puţin cunoscut este faptul că la mijlocul anilor ’60, Silviu Ploeşteanu adorit să numească echipa Astra Braşov, pentru a evidenţia sorgintea interbelică a clubului. Evident că „tovarăşii” nici nu au vrut să audă de aceasă variantă. Astfel, aşa cum am scris mai sus, un antrenor şi mai mulţi fotbalişti au făcut ca Steagul Roşu să însemne pentru Braşov ceea ce, la origini, însemna el de fapt: „Since the begining of the XVth century, the red flag was considered to be the flag of defiance” (Jolly Roger: The Story of the Great Age of Piracy, de Patrick Pringle). Traducere: „Încă de la începutul secolului al XV-lea, steagul roşu a fost considerat steagul sfidării”. Şi încă una care personal îmi place foarte mult: „The red flag was raised on the walls of fortresses and castles under siege revealing that the deffenders are not willing to surrender” (Robespierre and the Red Terror, de Jan Brink). Traducerea: „Steagul Roşu era arborat pe zidurile cetăţilor şi castelelor asediate, arătând că apărătorii nu sunt dispuşi să se predea.” Steagul roşu era folosit şi pe mare. De piraţi. Înainte de confruntarea cu un alt vas (comercial sau alţi „colegi” cu care erau în conflict) arborau mai întâi Jolly Roger-ul. Steagul negru pe care erau desenate un cap de schelet ce zâmbeşte şi două oase încrucişate sub el. Era un mesaj de genul: „nu vrem decât să ne distrăm cu voi”. Dacă vasul vizat alegea să opună rezistenţă, piraţilor li să căşuna rău de tot şi arătau acest lucru arborând apoi steagul roşu. Mesajul transmis acum era următorul: nici un supravieţuitor, fără milă, distrugeţi tot, omorâţi-i pe toţi, chestii din astea.

Ilustraţie din ziarul Comunei din Paris, "Le Cri du Peuple" (Plânsul poporului/oamenilor). Observaţi steagurile roşii fluturate de mulţime.

Steagul Roşu ca simbol al „sângelui exploatat al clasei muncitoare” ajuns să aibă de-a face cu politica şi mişcarea de stânga odată cu folosirea lui de către socialiştii şi republicanii francezi în timpul valului revoluţionar ce a cuprins Europa la 1848. Comuniunea dintre steagul roşu şi socialism s-a sudat definitiv în anul 1871 (a fost folosit ca element de propagandă şi în timpul Revoluţiei Franceze din 1789) când acest drapel este preluat ca simbol de către Comuna din Paris (La Commune de Paris). Ăsta a fost un guvern local care a condus din aprilie până în mai Parisul, format din anarhişti şi marxişti. Până la urmă şi ăştia şi-au dat unii altora în cap. No, era de aşteptat. Bun, gata cu lecţia de istoria, la care oricum mai sunt multe de adăugat. Dar acum cred că aveţi o imagine mai clară asupra „Steagului Roşu”.

Camionul "Carpaţi" SR 131. Observaţi în centru, deasupra farurilor, silueta siglei ce o avea şi echipa de fotbal. Aceasta s-a regăsit şi pe versiunile ulterioare de "Carpaţi" sau "Bucegi".

Steagul Roşu, fotbalul şi Braşovul, da? Primul meci jucat în Divizia A sub această denumire a fost pe 16 martie 1958. Vedeţi cum se leagă toate? Era perioada în care uzina lansa camionul „Carpaţi” despre care vă povesteam mai sus. Steagul Roşu Oraşul Stalin (pentru acurateţea istorică) pierdea la Bucureşti returul din sezonul 1957-1958 cu Progresul, scor 0-2.

Silviu Ploeşteanu, 21 de ani antrenor al Steagului.

Hai să nu vă las trişti şi să vă zic şi una pe placul inimii voastre. Ajunul Crăciunului din 1960 a fost ultima dată când oraşul de sub Tâmpa s-a mai numit Oraşul Stalin. Moş Gerilă a adus în dar bătrânului burg şi cetăţenilor săi numele de odinioară: BRAŞOV. Aşadar, începând cu Crăciunul lui 1960, Braşovul e Braşov, iar Steagul Roşu e Steagul Roşu Braşov. Primul meci în Divizia A ca „stegari” de Braşov a fost în data de 19 martie 1961. Era pentru prima dată când cronicile consemnau un meci de A al echipei Steagul Roşu Braşov. Primul meci sub acest nume şi prima victorie. Şi încă ce victorie! Un 5-0 cu Progresul Bucureşti (predestinaţi „progresiştii” de a fi des pe axul istoriei noastre).

Numele de Steagul Roşu a fost purtat din 1958 şi până în 1979 fără întrerupere. Asta înseamnă mai multe lucruri: 1. 21 de ani consecutivi; 2. denumirea Steagul Roşu deţine (încă) recordul de longevitate. Numele actual al clubului datează de la sfârşitul verii anului 1990, deci de numai 20 de ani. Un alt fapt interesant, legat tot de durata numelui. Acelaşi număr de ani -21- i-a petrecut şi Silviu Ploeşteanu la Braşov ca antrenor (1947-1968). Totuşi, prin extindere, contabilizând şi celelalte două perioade de doi ani când ne-am mai numit Steagul Roşu, rezultă un număr de 25 de ani în care clubul a purtat acest nume. Aşadar, FC-ul va doborî recordul de longevitate al numelui cândva prin 2016.

"Neşansa lui Şulea" a titrat Sportul după thriller-ul de la Piteşti.

Ultimul meci în care cronicile consemnează numele Steagului Roşu a avut loc în sezonul 1978-1979. Pe atunci, „stegarii” se aflau în Divizia B, era al 4-lea an la rând de ligă secundă. Aveau să rateze promovarea în elită în detrimentul celor de la FCM Galaţi. Dar au ajuns din postura de divizionară B până în semifinalele Cupei României. Au jucat şase meciuri (fiind din liga secundă am jucat trei tururi până la şaisprezecimi) pentru a ajunge în ultimele 4 echipe ale competiţiei. Din aceste şase confruntări, trei au avut nevoie de prelungiri şi două de penalty-uri. Din nefericire, tocmai în meciul semifinalei nu am mai avut forţa de a ne obliga adversarul iarăşi la duelul de la 11 metri. A fost ultima zvâcnire a Steagului Roşu, conştient parcă de sfârşitul său iminent.

Iar cântecul de lebădă a fost chiar semifinala de Cupa României din acel sezon. 27 iunie 1979. Piteşti. Steagul Roşu Braşov întâlneşte în penultima fază a Cupei echipa Steaua Bucureşti. În dreapta aveţi cronica acelui meci plin de momente în care balanţa se putea înclina decisiv în favoarea uneia dintre combatante. Ultimii jucători ce au intrat pe teren reprezentând Steagul Roşu Braşov au fost: portarul Gicu Clipa; fundaşii Vasile Papuc, Nicolae Pescaru, Ioan Naghy, Ioan Şulea (înlocuit în minutul 108 cu Vasile Godjea); mijlocaşii Nicuşor Bucur, Nicolae Adami, Constantin Popescu; atacanţii  Vasile Gherghe, Marian Paraschivescu, Sorin Şişcă (înlocuit în minutul 46 cu Nicolae Bălan). Antrenor-jucător: Nicolae Pescaru. Trei campanii europene, o primăvară europeană, vicecampioni ai României, trei semifinale de Cupa României, o Cupă Balcanică… Steagul Roşu Braşov.

Emblema echipei în anii '80.

În luna iulie a anului 1979 a fost realizată documentaţia privind schimbarea numelui iar în august intra pe teren Fotbal Club Muncitoresc Braşov. Suporterii au continuat însă să cutremure „Tineretului” strigând tot „Steagu’ ! Steagu’ !”. Pe 19 august 1979, Clubul Sportiv Botoşani era învins cu 2-0 de către FCM-ul braşovean. Autogolul lui Ursu şi reuşita lui Paraschivescu au dat scorul final. Era începutul asaltului pentru Divizia A. Cu Nicolae Proca şi Ioan Alecu pe banca tehnică, „stegarii” erau setaţi pe realizarea promovării. Primul meci jucat acasă sub noua titulatură a fost cel din etapa a II-a, contra celor de la FC Constanţa. Pe 26 august, corabia marinarilor din Constanţa era scufundată cu 4 „lovituri de tun ” lansate de Gherghe, Boriceanu, Benţa şi Pescaru (veteranul de 36 de ani, căpitan al echipei, reuşea un gol uluitor din lovitură liberă de la 25 de metri). Cei 15 mii de suporteri „stegari” (da, era meci de „B” iar Tineretului era neîncăpător) îşi cântau frenetic dragostea pentru FCM Braşov: „Umplem stadioane întregi ale ţării, cu eşarfe, fulare şi flori! Suntem galeria echipei braşovene, suntem galeria echipei FCM!” sună versurile de început ale unui cântec (pe melodia de la „Treceţi Batalioane Române Carpaţii”) făcut de suporteri pentru a se potrivi noii denumiri a echipei.

Şi FCM Braşov s-a numit clubul galben-negru până în vara anului 1990. În acel ultim sezon sub acest nume, FCM-ul rata calificarea pentru Cupa UEFA, o performanţă ce ar fi încununat cum se cuvine o generaţie frumoasă, însă rămânea semifinala de Cupă din ’87. Ultimul meci jucat sub denumirea de FCM Braşov a fost pe 5 iunie 1990, ultima etapă ca campionatului, departe de casă, la Petroşani. Braşovenii, încă uluiţi de ratarea calificării pentru Europa cedează lejer, 1-3.

Una din primele embleme post '90.

Suntem, aşadar, în 1990. Echipa de fotbal a oraşului de sub Tâmpa trebuie să se ralieze noilor condiţii sociale, iar „Muncitorescul” din FCM nu dă bine. Se renunţă la el şi echipa devine FC Braşov. Devine club profesionist de fotbal, societate comercială. Primul meci din istorie jucat de FC Braşov în Divizia A a avut loc pe 12 august 1990. Echipa FC Braşov, antrenată în acel sezon de legendarul Ioan Nagy, punea cap-compas Interului din Sibiu cu 3-0 în uralele unui „Tineretului” plin până la refuz. Restul e istorie. A urmat probabil cel mai agitat deceniu din istoria clubului, cu fluctuaţii atât pe banca tehnică cât şi la nivelul rezultatelor, totul culminând însă cu calificare în Cupa UEFA realizată în anul 2001 (după o pauză de 27 de ani) şi cu semifinala de Cupa României din 2010 (după o aşteptare de 22 de ani).

De ce este atât de popular „Steagu’ ” în limbajul suporterilor braşoveni de astăzi? Chia şi în presă continuăm să întâlnim referiri la echipa noastră ca la echipa „stegarilor” sau jucătorii „stegari”.  Nu ştiu să răpsund precis la întrebarea asta. O fi poate graţie performanţelor obţinut în era acestui nume. Sau poate undeva în subconştient reprezintă chiar şi pentru generaţiile nenăscute atunci acelaşi puternic sentiment de aparteneţa. „Cu cine ţii? Cu Steagu’ !”

5 comentarii Adăugă-le pe ale tale

  1. Ovidiu spune:

    Foarte frumos scris! 5/5, cu rugamintea de a adauga o prepozitie pe care, din graba, ai sarit-o: „Umplem stadioane intregi ale tarii, CU esarfe, fulare si flori…” Nu-ti spun cine a fost „geniul” care a scris versurile, parca intr-o deplasare la Pitesti, te las sa dai cu presupusul 🙂

    1. Răzvan Ionuţ Dobrică spune:

      Mulţam de aprecieri şi de atenţionare, am corectat. Păi, judecând după faima ta de compozitor „stegar”, te cam bănuiesc că ai fi responsabilul. Chiar, cum e tot cântecul? L-am cântat purtat de beţie într-un bar după sfertul cu Timişoara da’ am uitat versurile.

  2. Andrei spune:

    Tin eu cu Dinamo, dar de cand citesc pe aici parca stiu mai bine istoria Steagului decat a lui DInamo…

    1. NORGEMAN spune:

      Inca un pic si vei tine cu Steagu’.

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile despre tine sau dă clic pe un icon pentru autentificare:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s