Destalinizarea

În anii ’50, când procesul de stalinizare în ţara noastră atinsese cote critice, o echipă de fotbal a dat startul începerii procesului invers.

Stalin murise în 1953, pe 5 martie. În România lucrurile însă se mişcau mai greu. Gheorghiu Dej, liderul comunist al României, era trecut de transpiraţii reci din cauza succesorul lui Stalin, Nikita Hruşciov, ce încerc să adopte o serie de măsuri care să dilate teroarea impusă de regimul stalinist cât şi refacerea economiei aflată pe ducă.

Desigur, puteţi spune despre mine că sunt dominat de un subiectivism vecin cu paranoia după ce o să citiţi articolul ăsta. Puteţi spune orice despre mine, dar aveţi grijă ce ziceţi pentru că după ce veţi fi citit articolul, s-ar putea să vă găsiţi şi voi în poziţia mea.

E limpede pentru toţi că în acei ani fotbalul era o unealtă în mâinile partidului, în special în Estul Europei. Politica era simplă: „faceţi impresie bună cu cei din Vest, arătaţi-le calităţile socialismului muncitoresc şi să nu-i supăraţi pe fraţii noştri din marele popor sovietic.”

Aşa cum ziceam în partea a doua din seria „Un oraş – două echipe”, Steagul, condus fiind de un antrenor anti-comunist în persoana lui Silviu Ploeşteanu, îi venea mai grea să se supună acestor… sfaturi.

Să exemplific ca să vă fie mai clar. Dar păstrăm ordinea cronologică. Nu de alta, dar vreau să construiesc suspansul ca într-un film de Hitchcock.

Totul a început, bineînţeles, în România. În aceeaşi parte a treia a seriei „Un oraş – două echipe”, aţi aflat despre prima şi unica încleştare dintre Steagul Roşu şi Dinamo Braşov. După ce i-au bătut pe „roşii” cu 2-1 pe 13 septembrie 1956 şi s-au calificat în optimile Cupei României, „stegarilor” le-a ieşit în cale Dinamo cel mare, de la Bucureşti.

Meciul s-a jucat pe 15 noiembrie (predestinată dată) 1956, la Braşov. Dinamo era campioana în exerciţiu, finalistă a Cupei în 1954 şi venea la Braşov cu vedetele sale de 24 de karate, fraţii Băcuţ, Călinoiu şi Alexandru Ene antrenaţi de Angelo Niculescu. Braşovenii erau hiper motivaţi pentru a da de pământ cu dinamoviştii din Capitală. Silviu Ploeşteanu se asigurase de acest lucru. A fost o confruntare epică în care „stegarii” obţin calificarea în sferturi după un 4-3 halucinant.

În anul 1957, după ce „stegarii” promovaseră în Divizia A pentru prima, erau trimişi în Uniunea Sovietică, drept răsplată, „să facă impresie bună în relaţiile româno-sovietice.” Pe larg am scris despre aventura asta cu altă ocazie. Căutaţi pe site. Ideea e că „stegarii” au făcut o impresie mult mai „bună” decât sperau comuniştii de la Bucureşti. După ce au fost întâmpinaţi de mii de oameni în Gara din Chişinău la trei dimineaţa, braşovenii urmau să joace trei meciuri cu echipe din spaţiul sovietic pe terenul acestora. Ai noştri pierdeau 2-1 în primul meci cu Burevestnik Chişinău (actualul Zimbrul Chişinău) dar ce-a urmat? Să-i spunem „dezmăţ” fotbalistic. Pe stadionul „Dinamo” al echipei Dinamo Kiev, în faţa a vreo 50 de mii de spectatori (amicalele de atunci nu se comparau cu miuţele de azi din Antalya), „stegarii”, aceşti fotbalişti ce urmau să debuteze pe prima scenă a fotbalului din România, remizau, scor 1-1, în faţa câştigătorilor Cupei URSS în 1954. Peste un an, adică în 1957, o selecţionată a cluburilor Dinamo din România era alcătuită şi trimisă la Kiev pentru a pierde cu 4-1.

Revenind la clubul nostru, acesta îşi continua „batjocura la adresa marelui popor sovietic” cu un ultim meci în turneul internaţional pe anul 1957 jucat la Odessa contra Casei Ofiţerilor din localitate. Care, de fapt, era o selecţionată a celor mai buni jucători din liga secundă.

Odessa este oraşul în care trupele române intrau pe 14 octombrie 1941 arborând tricolorul. În seara zilei de 22 octombrie 1941, partizanii sovietici din oraş aruncau în aer Comandamentul Armatei Române de la Odessa, în catasftrofă pierind foarte mulţi ofiţeri şi soldaţi români.

În acel an 1957, Steagul înfrunta la Odessa o echipă pusă pe luptă şi nu pe joc. Un public de zeci de mii, ostil până la extrem, era pregătit să le facă viaţa fotbaliştilor români un calvar. Dar „stegarii” rezistă şi cucerau Odessa din nou, prin puterea sportului şi nu a armelor. A fost 2-1 pentru „stegari” ce au fost primiţi ca nişte eroi la revenirea în ţară.

Partidul nu era prea încântat de „propaganda” făcut de „stegari peste hotare. În 1958, s-a considerat că este mai oportună o vizită a celor de la Dinamo Moscova în ţara noastră, decât de a mai trimite vreo echipă românească pusă pe glume prin străinătăţuri sovietice. Mareee greşeală au făcut, din fericire!

Bine, la început treaba părea oablă şi tomnită. Aterizaţi la Bucureşti, dinamoviştii de la Moscova au bătut cu 3-1 Lotul B al României, un fel de Naţională secundă.

Au urcat apoi la munte băieţii „roşii”. Moscoviţii erau campionii en-titre în URSS şi urmau să câştige campionatul şi la sfârşitul sezonului 1958. Bonus, mai dădeau şi jumătate din Naţionala URSS-ului. Lumea se aştepta la un scor fluviu şi aşa a şi fost. Opt la doi a fost scorul final. Pentru Steagu’. Da, da, freacă-te la ochi şi mai citeşte o dată. Steagu Roşu Braşov – Dinamo Moscova 8-2. Expresia „a pune gheata pe grumazul adversarului” nu devenise niciodată mai practică. Cu Fusulan, Haşoti, David, Cojocaru şi Meszaroş maeştrii de ceremonie şi cu Silviu Ploeşteanu zâmbind pe bancă, „stegarii” le-au arătat celor de la Dinamo Moscova cum e să te calce un tanc rusesc condus de un român.

2 comentarii Adăugă-le pe ale tale

  1. Ovidiu spune:

    Scrii frumos. Dar daca Ioan Chirila a scris „romantat”, ca sa te citez exact, pagini din istoria lui „U” Cluj, a Rapidului, povestea Nadiei si atatea alte carti despre glorii sportive romanesti, oare un non-stegar nu ar putea folosi exact acelasi cuvant la adresa multor postari care iti apartin?… 😉

    Cu riscul de a ma repeta pentru a mia oara, cred cu tarie ca numai un stegar cu IQ-ul mai mic decat numarul pe care-l poarta la incaltaminte nu citeste cu mare placere acest blog.

  2. Răzvan Ionuţ Dobrică spune:

    „Romanţat” e la modul laudativ. Ador scrierile lui Nea’ Vanea, deci nu s-a vrut vreo ironie ieftină utilizarea lui. „Mexico ’70 – Jurnal Sentimental”, spre exemplu, e pur şi simplu o carte de vis, fotbalul şi sportul, în general, ia sub creionul lui Ioan Chirilă alte dimensiuni.

    Da, într-adevăr, ai dreptate, şi eu pot fii „acuzat” de „romanţare”, iar cu asta cred că putem pecetea pe acest subiect. Când iubeşti, nu poţi să vezi cerul decât senin.

    Sper să ai dreptate în legătura cu ultima informaţie. Deşi „stegarii” nu se prea îmbulzesc la aprecieri şi comentarii, faptul că revin constant pe blog e un semn că le place să găsesc aici.

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile despre tine sau dă clic pe un icon pentru autentificare:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s