Un oraș – două echipe | Partea a Treia

În ’45 războiul se terminase iar toată lumea încearcă să revină la viaţa de odinioară. Ca să ştim încotro mergem, trebuie să ştim de la ce baze pornim.

În primul sezon de după război, 1946-1947, în Divizia C, Seria a XII-a, Braşovul era reprezentat de UAB şi ACFR, veteranele celei de-a doua jumătăţi interbelice. Surprinzător, după o perioadă în care practic dispare, regăsim IAR Braşov (care în curând urma să se transforme în Tractorul) în Divizia B. În C, UAB-ul se clasează pe trei, ACFR-ul (de fapt acum se numea doar CFR) pe 6. Iar în B, „iariştii” terminau pe 8. Se contura din ce în ce mai clar că noul port-drapel al fotbalului braşovean urma să fie UAB-ul. Intersant că ceferiştii, după ce se clasase pe 6 în C, se aliniază la startul viitoarei ediţii a Diviziei B, 1947-1948, unde termină pe 12 în Seria I, în timp ce Tractorul Braşov termina tot pe 12, dar în Seria a II-a. UAB-ul? Pe nicăieri. Totuşi, în 1948, UAB-ul îşi schimbă numele în Steagul Roşu. Era perioada intensă de stalinizare a României şi nimic nu scăpa neatins.

În sezonul 1948-1949, Divizia C se „bucură” de prezenţa a trei echipe braşovene.: CFR şi Tractorul, retrogradate anul trecut şi Steagul Roşu Braşov. Comportări slabe au toate cele trei echipe. În februarie 1949, din motive… proletare (fotbaliştii erau scoşi din producţie înainte de week-end) Divizia C se desfiinţează. Echipele revin în District (Judeţ), de unde pot ataca promovarea în Divizia B.

De acum, gata, lăsăm în urma totul şi ne focusăm pe ceea ce avea să urmeze. Bolşevismul atinsese un nivel teribil în toată România. Se făceau presiuni pentru desfiinţarea echipelor dinaintea războiului pentru că aminteau de ce a fost odată (Venus, Ripensia, Unirea Tricolor printre victime) şi luau naştere, peste noapte, echipe reprezentând, vezi Doamne, clasa muncitoare, echipe ale poporului. Dispare orice lipsă de personalitate prin naşterea la distanţe de sute de kilometri a echipe cu acelaşi nume, dar care însă slăveau regimul „desrobitor”. Exemplele cele mai notorii sunt Steaua şi Dinamo, precedate însă de un Rapid ce-şi trăgea seva din oblăduirea lui Dej. Mai pe româneşte spus, situaţia era de căcat! După ce în ’48 Internele (Securitatea) îşi trag echipă de fotbal în imaginea echipei Dinamo Bucureşti, au zis că nu strică să-şi asigure spatele construind un monstru mai mic, Dinamo B, plimbat prin trei oraşe, Braşov, Cluj şi Bacău (FCM Bacăul de azi).

Pe 20 septembrie 1949 lua fiinţă Dinamo B, localizat în primă fază la Braşov. Şi, de aici, va începe povestea noastră cu duelurile (de fapt unul singur a fost direct) teribile între Dinamo Braşov şi Steagul Roşu Braşov.

În anul 1950, sistemul competiţional trece la vară-toamnă. Deh, stalinizarea aia de care ziceam mai sus. Tot în anul 1950, Dinamo Braşov debuta direct în Divizia B. De ce? Pentru că se numeau Dinamo. Dacă fraţii lor mai mari jucau în 1948 direct în Divizia A, ei de ce nu puteau să sară peste District?

Acela este şi anul în care reuşesc să termine pe locul întâi în Seria I promovând astfel în Divizia A. Ei erau, cum ar veni, a treia echipă braşoveană ce juca în Divizia A, după Braşovia şi ACFR.

La vremea aceea, Steagul Roşu era în District şi sub mâna lui Silviu Ploeşteanu luptau să revină acolo sus. Lucru ce-l reuşesc astfel că îi găsim pe „stegari” la startul ediţiei 1951 a Diviziei B în prima serie. Începuse cursa urmărie.

La primul lor sezon în elită, dinamoviştii braşoveni nu se simt prea confortabil, numai trei puncte făcând diferenţa între salvare şi retrogradare. „Stegarii” terminau pe 4 în B în 1951.

Pentru Dinamo Braşov lucrurile nu sunt prea frumoase pe prima scenă, acolo unde credeau, probabil, că numele le va fi suficient pentru a se distra. Ei bine, nu! În 1952 au mulţumit cerului pentru cele două puncte care i-au ţinut deasupra liniei. „Stegarii” terminau pe 6 în Seria I.

În 1953, cei de la Dinamo Braşov reuşesc un bun loc 4, cea mai bună clasare reuşită de ei, la doar două puncte de locul doi. „Stegarii” e împrietenesc cu locul 6.

Următorul campionat a însemnat revenirea la normal pentru dinamoviştii munţilor. Locul 8 la final cu două puncte peste linie. În Seria I a Diviziei B pe anul 1954, Steagul Roşu trage, dar nu reuşeşte decât un loc 4, la un punct de locul doi, Progresul câştigând detaşat seria.

În 1955, celor de la Dinamo Braşov le şuieră din nou glonţul pe la ureche, dar aceeaşi victorie în plus (o victorie era cotată cu două puncte atunci) le asigură menţinerea. În acelaşi an şi „stegarii” au fost aproape de un eşec de proporţii ocupând doar locul 9 la final.

În 1956, Dinamo Braşov termină fără suspans la mijlocul clasamentului, iar „stegarii” reuşeau, în sfârşit (!), să promoveze în prima ligă.

Campionatul ia o pauză pentru revenirea la sistemul toamnă-primăvară. Debutul ediţiei 1957-1958, aduce însă relocarea echipei Dinamo B la Cluj, asftel, dorinţa acerbă a lui Silviu Ploeşteanu de a se confrunta în campionat cu „roşii” braşoveni rămânea neonorată. Steagul Roşu Braşov îşi continua ascensiunea spre echipa reprezentativă a oraşului, în timp ce Dinamo, după vreo doi la Cluj, se stabileşte definitv la Bacău.

Curiozităţi (nume grele pentru Dinamo, unicul meci, un citat istoric)

Fiind „rezerva” celor de la Bucureşti, echipa Dinamo de sub Tâmpa acţiona ca un fel de loc de rodaj pentru fotbaliştii aflaţi în vizorul celor din Capitală, astfel încât, nume mari din istoria fotbalului românesc s-au perindat pe la clubul din strada Nicopole.

Un prim diamant ce a luminat jocul celor de la Dinamo Braşov contribuind decisiv la promovarea acestora în Divizia A în 1950 a fost Valeriu Călinoiu. Născut la Bucureşti, acesta a ajuns la Braşov după ce în debutul carierei sale a îmbrăcat tricoul Olimpiei Bucureşti (prima campioană din istoria fotbalului nostru) şi Carmen Bucureşti (un fel de haiduc postbelic răpus de ciocoii roşii).

La Braşov a jucat un singur an, 1950, când, aşa cum am scris mai sus, promova cu Dinamo Braşov în elită. A debutat însă în Divizia A îmbrăcând tricoul dinamoviştilor bucureşteni. De fapt, a rămas la respectivul club până la retragerea sa din activitate, anul 1960, jucând 156 de meciuri în prima divizie şi marcând 7 goluri. S-a încoronat şi campion al ţării în 1955 şi câştigat Cupa României 1959.

Talentul său fantastic ca mijlocaş de creaţie a servit şi Naţionalei de fotbal a României în 21 de partide, una din ele fiind celebrul meci pierdut la limită de tricolori, 1-2, la Olimpiada de la Helsinki din 1952, în faţa Ungariei.

Un alt virtuos al balonului ce a evoluat pentru dinamoviştii braşoveni este Nicolae Oaidă, născut pe 9 aprilie 1933, la Bod, judeţul Braşov.

Interesant este faptul că perioada de juniorat, 1946-1950, şi-a petrecut-o la Steagul Roşu Braşov, după care a plecat la ACFR Braşov pentru trei sezoane, pierzându-se, din păcate, din vederile „stegarilor”.

În 1954 ajunge la Dinamo Braşov club cu care debutează în Divizia A şi la care-şi va petrece următorii trei ani. După relocarea „Dinamo”-ului la Bacău ajunge să joace în urbea lui Bacovia iar în 1957 face saltul la Progresul Bucureşti unde va deveni unu din jucătorii legendari ai echipei din Parcul cu Platani. Petrece 13 sezoane consecutive în Capitală, joacă 236 de meciuri pentru Progresul, marchează 79 de goluri (Divizia A şi B) şi cucereşte Cupa României în 1960.

Pentru Naţionala a evoluat în 7 meciuri din postura de progresist şi marcat un gol într-un meci cu Turcia, 3-0, pentru calificările la Euro 1960, din 2 noiembrie 1958. Nicolae Oaidă a fost cel care a deschis scorul în minutul 62.

Al treilea mare maestru ce a îmbrăcat tricoul de dinamovist braşovean a fost Titus Ozon, poreclit Ulise. Născut pe 13 mai 1927, Ozon şi-a început cariera la legenda Unirea Tricolor, pentru care joacă patru sezoane. După desfiinţarea acesteia ajunge la Dinamo Bucureşti unde joacă două sezoane, fără nici un rezultat spectaculos. Probabil de aici şi detaşarea lui Titus Ozon la Braşov pentru sezonul 1951, anul de debut al dinamoviştilor braşoveniîn prima ligă.

A fost de altfel şi singurul sezon petrecut de Ozon sub Tâmpa, dar acesta a contribuit decisiv la salvarea dinamoviştilor de la retrogradare marcând 8 goluri în 17 meciuri. Revine la Bucureşti pentru patru sezoane în tricoul clubului din Şoseaua Ştefan cel Mare. Pleacă la Progresul (foto – Titus Ozon, stânga, distrânduse cu dinamoviştii din Tbilisi) pentru alţi patru ani şi îşi încheie carieră în 1964 după şase sezoane la Rapid.

Şi el a fost un element de bază al Naţionalei anilor ’50 – ’60, jucând 22 de meciuri şi marcând şapte goluri. „Ulise” s-a numărat şi el în primul 11 ce a înfruntat Ungaria la Olimpiada de la Helsinki din 1952.

După ce a făcut carieră ca un portar de certă valoare sub culorile Unirii Tricolor, Rapidului (trei Cupe consecutive ale României în anii ’30), PetrE Rădulescu, născut pe 1 iulie 1915, la Bucureşti, a debutat în cariera de antrenor la Dinamo Braşov. De la înfiinţarea clubului, în septembrie 1949 şi până în 1952 el a asigurat conducerea tehnică şi şi-a trecut în cont promovarea în Divizia A din 1950, un sfert de Cupa României contra CCA-ului în acelaşi an şi o semifinală de Cupă în 1951 pierdută cu 0-2 la Flacăra Mediaş.

Un „cal de cursă lungă”, ce şi-a legat întreag activitate de echipa Dinamo purtată prin ţară este Constantin Rădulescu, născut la Comarnic, judeţul Prahova, pe 17 aprilie 1934. În 1949, la 15 ani, joacă la Dinamo Braşov. Rămân fidel acestui club până în anul 1966, când s-a retras din activitate, jucând atât la Cluj, un sezon, cât şi la Bacău, din 1958 până la final.

No, după această micro-istorie a secţiei de fotbal a clubului Dinamo Braşov, se cade să scriu câteva vorbe şi despre marea rivală din epocă a dinamoviştilor, Steagul Roşu Braşov.

Anti-comunist înverşunat, Silviu Ploeşteanu a căutat cu patimă confruntarea cu cei de la Dinamo Braşov, iar acesta a venit în ziua de 13 septembrie 1956. „Stegarii” tocmai îşi încheiaseră conturile cu liga a doua reuşind o promovare triumfală în vreme ce Dinamo juca deja de şase ani la rând în elita fotbalului românesc.

A fost chiar singurul meci oficial (nu există referinţe de meciuri amicale între ele) disputat între cele două cluburi, al muncitorilor şi al Miliţiei. În acea zi de toamnă, la Braşov, pe stadionul „Tineretului” (actualul „Silviu Ploeşteanu”), cele două echipe se înfruntauîn şaisprezecimile Cupei României, competiţia în care, de asemenea, la momentul respectiv, dinamoviştii erau superiori „stegarilor” având la activ un sfert de finală şi o prezenţă în semifinale.

„Mie să mi se spună domn, nu tovarăş! Eu m-am născut un domn şi aşa voi rămâne toată viaţa!”. Ei bine, ghidaţi de acest lait motiv al vieţii antrenorului Silviu Ploeşteanu, echipa de domni a Steagului Roşu bătea cu 2-1 echipa tovarăşilor de la Interne.

15 comentarii Adăugă-le pe ale tale

  1. Ovidiu spune:

    Jocul cu Ungaria contand pentru Olimpiada din 1952 s-a disputat la Turku.

    1. Răzvan Ionuţ Dobrică spune:

      Într-adevăr, meciul s-a jucat la Turku, dar Olimpiada din ’52 a fost organizată la Helsinki.

  2. tot Ovidiu spune:

    Iar sa compari Rapidul cu Dinamo si Steaua, hmm… Rapid, alaturi de Sportul si de Progresul, e un club bucurestean demn de tot respectul! Dej a fost suporterul lor, e adevarat, dar cate campionate au castigat giulestenii cand individul mentionat conducea RPR? Rapidul a retrogradat, a promovat, mi se pare ca i-a prins si „lovilutia” prin „B”, nu-i poti compara cu sinistrele adunaturi de lepre bolsevice infiintate in conditiile cunoscute dupa model sovietic, direct in prima divizie. Daca amintesti de Dej ca fiind simpatizant al rapidului , nu-i uita pe Florian Pittis, Colea Rautu, Gheorghe Dinica, Mitica Popescu, Dan Grigore, zau ca nu ar fi drept… Un mare fan stegar a fost Ioan Dragos, fostul mare mahar comunist de la jud. Covasna. Deh, nu exista padure fara uscaturi…

    Cluburile muncitoresti si studentesti n-au avut soarta Ripensiei, a Unirii Tricolor samd. Cadrau probabil cu politica Partidului Comunist. La origine, si Man Utd, AC Milan si cate altele au fost cluburi muncitoresti. Gresesti enorm judecand Rapidul, crede-ma! Iti spune unul care si-aduce aminte un meci in care visiniii au batut „Tractorul” pe actualul „Forex” cu 4-2, intr-o dimineata, probabil la ora 11. Prespun ca banuiesti despre ce liga era vorba.

    Ei, cam atat, am scris destul:)

    1. Răzvan Ionuţ Dobrică spune:

      Nu m-am referit la Rapid în sensul că au fost protejaţi ai regimului sau că şi-au umplut vitrina cu trofee. Rapidul a fost înfiinţat în 1923 de către membri ce aveau legături strânse cu Partidul Comunist Român din aceea perioadă, la asta mă refeream când am scris că modul apariţiei echipelor Steaua şi Dinamo are similitudini cu apariţia Rapidului. „Ghinionul” rapidiştilor a fost că-n ’23 PCdR-ul (Partidul Comunist din România) avea o influenţă minimală (de altfel, în 1924 este scos în afara legii) căci altfel se trezeau şi ei catapultaţi direct în Prima Ligă, cum a fost cazul CCA-ului şi a lui Dinamo, pentru a căror prezenţă direct în Divizia A s-au desfiinţat echipe şi s-a călcat pe cadavre.

      Istoria ulterioară a giuleştenilor şi fanii de calibru ce şi i-a câştigat nu o/îi contest. Contest însă ipocrizia acestora de a-şi… modela istoria în loc de a şi-o asuma cu bune şi cu rele.

      1. George spune:

        Rapidul a fost mereu anti-sistem.Nu poti sa compari istoria Rapidului cu cea a lui dinamo sau a stelei.Citeste Glasul rotilor de tren si mai documenteaza-te in ceea ce priveste istoria Rapidului.Nu arunca cu noroi in echipa asta doar pentru ca sunteti voi anti Bucuresti.

  3. Ovidiu spune:

    Nu sunt de acord! Povestile gicachioriste (celebrul fan ghencist de pe virtual) sunt scrise tocmai pentru a-si ascunde propria mizerie sub pres. Este o pura coincidenta infiintarea clubului ceferistilor bucuresteneni cu anul infiintarii lui Lokomotiv Moscova. Citeste, cand ai timp, „Glasul rotilor de tren” cartea lui Ioan Chirila. Iar sa pui semnul egal intre muncitori si comunisti, e total gresit! Daca Jiul Petrosani ar fi pus vreodata mari probleme de imagine (si nu numai) stelei, suporterii ghencisti ar fi inventat mizerii si despre mineri. Au avut ei, stelistii, nesimtirea sa acuze „U” Cluj ca a evoluat la Sibiu, pe noi ne-au crezut infiintati dupa WW2 si ca suntem club de esenta comunista (cazul strict al lor si al celor din Groapa) etc…

    Aaa, Razvan, esti f. simpatic, dar lectiile de istorie gen „PcdR” presupun ca le-ai scris in eventualitatea in care aceste comentarii le citesc si oameni cu inclinatii spre stiinte exacte, de exemplu. Eu le cunosc. O seara frumoasa!

  4. Răzvan Ionuţ Dobrică spune:

    Nu vai, nu scriu pentru astea pentru oameni… exacți, numai că aşa am eu fluxul :))Dar chiar așa se numea PCR-ul din perioada aia.

    Cartea respectivă am citit-o, eram prin liceu. E foarte faină, dar în acea „romanţă fotbalistică” de 200 de pagini istoria e nuanţată, privită din perspectiva cuiva ce a fost de faţă de la început până la final, deci e subiectivă.

    Oricum, personal, mă lasă rece atât Rapidul şi cum s-a înfiinţat el, cât şi Steaua, cât şi Dinamo. Deja le-am pomenit de prea multe ori numele pe un blog dedicat Steagului.

  5. Laura spune:

    “Mie să mi se spună domn, nu tovarăş! Eu m-am născut un domn şi aşa voi rămâne toată viaţa!”

    O mica intrebare: de unde ai citatul? (ma intereseaza pentru ca S. a fost bunicul meu).

    1. Răzvan Ionuţ Dobrică spune:

      Servus, Laura!

      Un fost fotbalist al Brașovului, Ioan Alecu, mi-a spus că Silviu Ploeșteanu folosea vorba asta ori de câte ori Steagul juca cu o echipă „bolşevică”.

  6. Laura spune:

    Servus, Razvan!
    Multumesc pentru raspuns rapid. I-am aratat blogul tatalui meu (adica fiul lui S.) care a zis ca este tare placut impresionat de entusiasmul si interesul pentru aceste lucruri de demult. A vazut si interviul cu Gyorffy despre culorile negru si galben (de pe celalalt blog al tau) si zice ca l-a recunoscut chiar daca au trecut 40 de ani. Daca se poate, trimite salutari lui G.

    1. Răzvan Ionuţ Dobrică spune:

      Cu plăcere, Laura!

      Sincer, mă simt onorat că fiul lui Silviu Ploeşteanu şi nepoata sa apreciază ce au găsit aici. Mulţam fain de tot pentru cuvintele frumoase! Altfel, îi voi transmite domnului Gyorffy salutările voastre.

      P.S. aveţi cumva, tu sau tatăl tău, fotografii cu domnul Silviu Ploeşteanu de când era antrenor? Poate va suna cam fantezist ce urmează să citeşti, dar aş vrea să organizez o expoziţie dedicată celui ce a fost cel mai mare antrenor din istoria clubului.

      1. Laura spune:

        Numai scurt: da, am fotografii.
        In curand iti trimit mai multe informatii intr-un mail la adresa de mai jos.

  7. Laura spune:

    Le-ai primit? Intreb pentru ca se poate sa fi fost attachment-ul prea mare pentru un cont yahoo.

  8. Alwn spune:

    Dinamo B este de fapt fosta Unirea Tricolor botezata Dinamo B in aprilie 1948. A fost mutata la Brasov unde adevenit Dinamo Brasov, ulterior Cluj si Bacau in 1958 (unde atentie exista Dinamo Bacau din 1950..). Prezenta ei direct in Div B se datoreaza ca acea Dinamo B era chiar in div B

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile despre tine sau dă clic pe un icon pentru autentificare:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s