International Board, FIFA şi UEFA şi-au făcut mai greu loc în fotbalul copilăriei multora dintre noi. De fapt, dacă stau bine să mă gândesc, forurile menţionate anterior nu şi-au făcut niciodată loc în fotbalul nostru, jucat printre blocuri, prin parcări, ori, de ce mai norocoşi, cum am fost şi eu, pe vreun petec de iarbă. Hai să ne gândim puţin, ca să nu crezi că aberez. Când ai jucat ultima dată 11 pe 11? Dar terenul pe care ai jucat, a fost marcat corespunzător? Portarul apăra o poartă de 7 metri şi ceva lungime şi de 2 şi un pic înălţime? Când ai luat ultima dată cartonaş? Dar tu jucai cu fault? Arbitru, ceva?
De la Prut la Tisa şi din Maramureş până jos la Dunăre, cam toţi am avut aceleaşi reguli în ceea ce priveşte jocul de fotbal sau, cel puţin, am avut viziuni asemănătoare. E drept, voiam să imităm vedetele pe care le vedeam pe stadion sau la TV, să fim un pic ca ele, dar am ajuns, fără să vrem, să ne creem propriile noastre vedete, poveşti şi legende. Televiziunile şi presa n-au ajuns până în “maţele” de beton ale oraşelor sau pe câmpurile nesfârşite ale ruralului unde pădurea delimita terenul. Şi fără această mediatizare ne cunoaştem între noi, chiar dacă nu ne-am văzut niciodată. Vorbim limbajul universal al fotbalului şi ne ajung două pietre şi o minge ca să ştim cum stă treaba.
“Două goluri sau zece minute”
Ideea e simplă şi nu cred să fie teren de şcoală generală sau liceu din România pe care să nu fi avut loc un astfel de turneu. Se strângeau băieţii frumoşi ai cartierului, formau două echipe şi începeau s-alerge mingea. Veneau apoi alţi băieţi, cu ambiţii la fel de măreţe pentru a demonstra care-i mai fotbalist şi aşa începea totul. Pe un singur teren cu două porţi şi mai multe echipe, fotbalul se transformă într-un sport de anduranţă. E un fel de “Le Mans” al sporturilor cu mingea, uitat de cei care azi câştigă mii de euro bătând mingea, în care scopul era unul singur: să rămâi cât mai mult “la masă”. Care echipă dă prima două goluri, aia câştigă meciul şi dreptul la încă o rundă. Cine pierda putea aştepta mult şi bine revanşa, în funcţie de numărul echipelor prezente la teren în acea zi.
Am prins puţine meciuri în care chiar să fie nevoie de cele zece minute pentru a decide câştigătorul. La fel, am avut ocazia să gust şi din şirul nesfârşit de victorii dar şi din lunga aşteptare pentru o nouă şansă de a arăta ce ştim eu şi băieţii mei. Am jucat mult pe terenul fostei Şcoli Generale nr. 29, însă prima amintire care-mi vine în minte atunci când mă gândesc la “două goluri sau zece minute” e aceea când am făcut mingea să circule “aţă”, din poartă de la mine până în poarta adversarilor. Uţe îi pune stop şi o pasează lui Câşli, acesta din urmă i-o dă lui Oni la mijloc, mai departe pentru Nae care îl deschide în aripa stângă pe Ovi, ăsta fuge ca trenul şi trimite în faţa porţii de unde Nae îşi înfinge exteriorul în minge şi o bagă sub transversală. Noi, cei obişnuiţi cu iarba de pe Ştrand, instauram o tiranie nemaivăzută, cel puţin în acea seară, pe terenul şcolii.
“Stop la mână”
Chestia asta n-o găseşti în articolele de la International Board, fiindcă a apărut în fotbalul jucat printre multe maşini. Eu am avut noroc că la mine în zonă nu erau foarte mulţi vecini posesori de Dacii, dar chiar şi aşa se mai întâmpla ca mingea să intre sub o maşină. Recuperarea mingii devenea o chestiune de orgoliu, fiecare încercând să ajungă primul la ea. Nu conta cine a băgat-o acolo, cine ajunge primul la minge, ăla o repune în joc. Unul încerca să dea în ea cu piciorul, iar un coechipier aştepta pe partea cealaltă a maşinii să iasă mingea. Altul, mai puţin preocupat de igiena personală, intra culcat pe burtă trei-sferturi sub maşină, de acolo răsuna un “stop la mâna” înfundat, şi ieşea triumfător cu mingea redându-i din nou libertatea. N-avea importanţă că tricoul se murdărise de praf şi ulei, conta că a fost primul la minge!
“Strigă, bă, stop la mână!”
Desigur, în euforia aceea de a ajunge primul, se mai întâmpla ca cineva să uite din când când să strige “stop la mână”, iar atunci tot sacrificiul său era în van, echipa adversă urmând să repună mingea în joc pentru… henţ.
“Portar înaintaş”
Cine nu ştie de portarul înaintaş înseamnă că a jucat fotbal doar pe calculator. Portarul înaintaş era apanajul echipelor aflate în inferioritate numerică. Practic, jucătorul care îndeplinea acest rol putea fi oriunde pe teren. Acum îţi putea apăra un gol ca şi făcut, iar în faza următoare putea fi cel care marchează unul.
Când o fază de atac se termina prost iar portarul înaintaş era prins la mare depărtare de propria poartă, coechipierul aflat cel mai aproape de poarta sa îi lua rolul strigând “portar înaintaş”, având acum voie să fie el cel care prinde mingea în mână. Chestia asta cu schimbarea portarului înaintaş a născut oareşce discuţii. Unii, care de regulă erau mai slabi, ziceau că ăla care-i ales portar înaintaş la începutul meciului rămâne aşa până la final şi că “n-ai voie să-l schimbi”. Alţii, mai cavaleri în ale jocului, acceptau schimbul de rol fără nici o problemă.
Ce mai zice lumea?